Mircea Toplean, psiholog clinician: Sa separi copiii de parinti in urma unor marturisiri facute chiar de copii are un efect devastator IN PRIMUL RAND asupra copiilor denuntatori - Hotnews Mobile
1 € 4,7216 1 USD 4,2706sâmbătă 24 aug 2019
​Op-ed

Mircea Toplean, psiholog clinician: Sa separi copiii de parinti in urma unor marturisiri facute chiar de copii are un efect devastator IN PRIMUL RAND asupra copiilor denuntatori

de Mircea Toplean Marţi, 12 ianuarie 2016, 9:19
- a A+
Imagine
Să zicem că lucrezi la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), la serviciul de abuz și primești o sesizare de abuz de genul celei ajunse la Barnevernet în noiembrie 2015.



Ce faci?

Tu, psiholog, împreună cu alți funcționari la DGASPC, asistenți sociali, te deplasezi urgent la fața locului pentru a face evaluare rapidă a situației.

Ce te interesează la un prim contact cu cazul respectiv? Starea fizică a copilului: dacă are nevoie de îngrijiri medicale, dacă a mâncat, dacă e îmbrăcat corespunzător. Următorul pas pe care îl faci - tot la fața locului - este liniștirea copilului, securizarea lui emoțională. Trebuie, deci, să-l ajuți să simtă (NU să înțeleagă) că dacă până atunci a fost martorul sau victima unor lucruri îngrozitoare (pentru care el personal nu are nicio vină), de acum înainte totul va fi bine, mult mai bine; se vor găsi soluții - pentru el, pentru părinții lui, pentru frații lui, pentru toată lumea. Pare simplu, dar nu e.

Subliniez importanța eficienței mesajului transmis: tot ceea ce te interesează la acest moment este starea de bine a copilului. Faci absolut tot ce poți ca să diminuezi haosul. Inutil să specific că demersurile funcționărești care implică direct copilul trebuie reduse la minimum. Orice exces de birocrație și orice demers formal pe de o parte, orice scandal și orice formă de răvășeală pe de altă parte compromit confortul emoțional al copilului, și așa fragilizat.

Când copilul se relaxează, se poate trece la pasul următor: îl scoți din mediul familiei și îl aduci - împreună cu TOȚI cei implicați - într-un spațiu al DGASPC. Între timp, cu ajutorul asistenților sociali, se încearcă obținerea mai multor informații care să edifice cazul (declarații de la membrii familiei, de la vecini, eventual de la școală etc.)

Până aici, toate bune, toate corecte și (relativ) simple. Ne aflăm în termenii legii.

DGASPC este obligată prin lege să angajeze psihologi care să se ocupe de evaluarea corectă și completă a cazurilor; iar psihologii au, evident, obligația de a aborda cazurile în termeni psihotraumatologici: ei analizează cu instrumentele și abilitățile specifice specialiștilor ceea ce s-a constatat. Foarte rar se întâmplă ca cele constatate la prima vedere de nespecialiști să se suprapună cu cele analizate ulterior de specialiști. În lipsa acestui efort de interpretare a indicilor traumatici, balamucul nu are niciun sens.

Legea nu se aplică mecanic.
Oricine poate sesiza și amenda, conform legii, un comportament nepotrivit, dar nu oricine îl poate analiza în coordonatele sale reale.

Și de aici încolo - repet, în virtutea legii - rolul psihologului devine unul cheie. Trauma (orice traumă) se circumscrie prin relația dintre două lucruri: evenimentul propriu-zis (în cazul nostru bătaia) și o trăire subiectivă care e, într-adevăr, mai greu de delimitat, dar asta nu înseamnă că joacă un rol secundar în circumscrierea traumei, dimpotrivă, îi este definitorie. Ce vreau să spun este că trauma psihică nu se constată pur și simplu, ea se vădește în relația dintre un eveniment și răspunsul subiectiv la acel eveniment (în delimitarea răspunsului e nevoie într-adevăr de experiență și dexteritate terapeutică).

Plecând de la aceste coordonate, se va constata destul de repede că nu există traume identice. Dificultatea oricărui caz de abuz constă, deci, în 1. circumscrierea gravității traumei și 2. luarea unor decizii ulterioare astfel ca acelui copil traumatizat să-i fie mai bine, nu mai rău. Ambele demersuri sunt dependente de context, e aproape imposibil să iei decizii-standard.

Și acum miza textului: e bătaia un motiv suficient pentru a separa copilul de părinte?

Există copii care pot fi marcați de o strângere mai fermă a mâinii și există copii pe care o bătaie zdravănă îi lasă aproape indiferenți. Orice specialist cu cunoștințe de psihotraumatologie va face diferența între bătaie ca instrument (mai mult sau mai puțin discutabil, dependent de context cultural etc.) și atitudinea de fond a părintelui față de copil. Distincția asta nu ține de preferința sau de orientarea terapeutului, ci de obligația de a nu decide pripit atunci când ai în față un caz de abuz cu consecințe potențial dramatice pentru viitorul copilului respectiv. Ai obligația de a înțelege și de a analiza corect indicatorii traumei.

Or, în cazul agresării fizice a copiilor trebuie menționat faptul că nu bătaia în sine e cea care traumatizează în primul rând, ci atitudinea care însoțește gestul agresiv - să zicem nerăbdare, furie, dispreț, chiar ură. Specialistul are, deci, obligația de a porni în circumscrierea traumei dinspre atitudine înspre comportament și nu invers. Orice psiholog onest are suficiente argumente teoretice pentru a face distincția între părinți cu atitudine abuzivă, terorizantă care nu și-au bătut copiii în viața lor, și părinți care și-au bătut copiii fără însă a-i copleși printr-o atitudine parentală ostilă și demotivantă.

Te-ai gândi că atunci când o instituție al cărei rol este protecția copilului ia o decizie radicală (separarea copiilor de părinți) pornind de la un indicator traumatic anume - în acest caz bătaia - are un dosar doldora de informații, a făcut o evaluare complexă a cazului și a inclus în acel dosar analiza detaliată și a altor indicatori traumatici, în afara bătăii, fără de care niciun specialist care se respectă nu ar vorbi de o traumă în toată regula. Ei bine, informatiile publice arata că lucrurile n-au stat deloc așa în cazul Bodnariu-Barnevernet. Am aflat de curând că, după separarea copiilor de părinți, nimeni nu a mai vorbit cu surorile Bodnariu, cele care și-au “dat de gol" părinții. Cu alte cuvinte, exact copiii în jurul cărora ar fi trebui să graviteze ancheta care lămurește amploarea traumei în funcție de care ar trebui să se ia o decizie sau alta, au fost trecuți cu vederea .

Se pare că instituția la care ne referim respectă legea întocmai, jertfindu-i chiar pe cei în numele cărora acea lege este respectată. Ai crede că menirea acestei instituții este aceea de a proteja copilul, nu legea în numele căreia îl protejează . Ai crede că rolul echipei de specialiști este acela de a face tot ce-i stă în putință pentru ca acelui copil să-i fie ma bine. Ai crede că deciziile radicale ar trebui să fie ultimele la care să se recurgă, după ce s-au luat deja toate celelalte măsuri potențial salvatoare/remediante, și asta tocmai pentru că, prin radicalitatea lor, primele fac și mai mult rău. Se pare că în cazul Barnevernet n-a fost așa.

Mai e aici un aspect pe care mulți îl trec cu vederea: să separi copiii de părinți în urma unor mărturisiri făcute chiar de ei, de copii, are un efect devastator asupra tuturor, ÎN PRIMUL RÂND asupra copiilor denunțători . Aceștia vor trăi cu un copleșitor sentiment de vinovăție. Vinovăția că și-au trădat fatal părinții generează cu ușurință un nucleu nevrotic, poate chiar psihotic. La trauma inițială se vor adăuga în curând altele, mult mai grave și mai greu de reparat.

Și tot despre bătaie, dintr-o perspectivă principială.
Să nu se înțeleagă de aici că sunt pentru aplicarea corecțiilor fizice, însă nu pot să nu constat că vehemența celor care văd în palma la fund o crima abjectă apare adesea compensatoriu, printre acei părinți care nu reușesc să gestioneze franc și eficient relația cu propriul copil.

Aduc în discuție un singur scenariu, unul devenit destul de frecvent în România urbană de azi: părintele care se simte vinovat în fața copilului său, părintele care care se teme de copilul său și, prin urmare, îl răsfață. Pentru că stă toată ziua la serviciu (are de plătit rate la mașină și vacanțe), părintele ajunge seara acasă, paralizat de frică și copleșit de vinovăție în fața propriei odrasle. Cum s-o mai supere? Odrasla lui e singura sursă de afecțiune genuină, de fapt, singura sursă de bine suprem.

În virtutea unui mecanism extrem de insidios de spaimă și culpă în fața propriului copilul, părintele devine incapabil de decizii structurante, formatoare . Copilul pe care l-a nedreptățit trebuie re-îndreptățit acum compensatoriu, din plin. De aceea îl răsfață și-i îndeplinește absolut toate dorințele, renunțând la cea mai mică tușă disciplinară de teamă să nu-și pună odrasla în situația (inevitabil stresantă) de a se revolta. Acest părinte nu-și poate vedea copilul cu fruntea înnegurată. Ar fi prea mult pentru el. De fapt, pentru amândoi. Palma la fund, în ecuația asta, pare într-adevăr inacceptabilă.

Și atunci se naște retorica aceea compensatorie: "lasă copilul să se exprime!" pare a fi singura grijă pe care acest tip de părinte - nu mă feresc să-i spun hipster - o are (și e mândru că o are fiindcă îi pare extrem de onorabilă). Părintele hipster nu-și dă seama că, în felul acesta, nu-și încurajează deloc copilul "să se exprime" fiindcă exprimarea coerentă presupune ea însăși existența unei structuri . De fapt, copilul este încurajat să dea curs tuturor impulsurilor sale inevitabil haotice.

Părintele hipster uită - sau n-a știut niciodată - că orice copil, pe lângă nevoia de independență, mai are și altele - complementare, NU opuse: nevoia de disciplinare, de limitare, de structurare, de repere clare. De ce sunt acestea ignorate? Fiindcă pun părintele în situații complicate, jenante, iritante, stresante, lipsite de gratificație. Părintele hipster are nevoie să se uite în oglindă și să vadă un om minunat, un părinte oripilat de barbariile care au loc în familiile balcanice, un părinte aliat cu Barnevernet care scrie fudul și condescendent pe forumuri: “Bine le-a făcut" și "Îi bați, ți-i ia."

Cred cu tărie că nu bătaia este problema numărul 1 în familiile urbane din România. Ci răsfățul, incapacitatea părintelui de-și asuma un rol structurant în viața copilului său.


49342 de afisari


Copii sunt ai statului
Robert M [utilizator], Marţi, 12 ianuarie 2016, 10:08
+39/57
Copii nu apartin parintilor, statul are dreptul sa ii ia atunci cand acestia nu respecta legile.
Turnatoria este foarte buna, ea s-a dovedit utila si in perioada lui Stalin. Multi parinti ostili statului au fost retinuti pe baza declaratiilor date de copii.
Statele socialiste sanatoase au nevoie de o generatie puternica de turnatori orfani.
Acesti tineri se pot dedica in totalitate idealurilor revolutionare.
cine n-are copii sa-si cumpere la iarmaroc
Razvan_M [utilizator], Marţi, 12 ianuarie 2016, 9:51
+35/63
Mai nou se pare ca se creeaza o piata a copiilor in Norvegia.

Sunt de acord cu autorul, problema este mult mai complicata decat pare cuiva de pe margine, iar luarea copiilor cu forta dintr-o familie este o responsabilitate enorma. Mai mult, in functie de etapa de dezvoltare in care se afla, copilul poate fi influentat in declaratiile pe care le da de adultii implicati. Iar o joaca banala reanalizata de cineva care vrea sa traga o anumita concluzie poate fi numita act violent.
Tocmai de aceea este greu de definit bataia unui copil, afara de cazurile evidente cand duce la vanatai. O palma la fund poate fi considerata acceptabila, dar nu cred ca cineva poate specifica in lege acest lucru pentru ca ajungem apoi sa definim intensitatea acceptata a durerii provocate...

Sau sa zicem ca un parinte se joaca cu copilul sau si din greseala il loveste. Luat la intrebari dupa multa vreme, copilul aminteste lovitura. Daca in decursul a 365 de zile de joaca s-a intamplat de 5 ori, poate de 20 de ori, se poate extrage un pattern, ceea ce este o prostie. Ca sa fie preintampinate loviturile accidentale ar trebui folosite jocurile pe calculator ceea ce ar transforma copiii in bibelouri de portelan nepregatite pentru viata reala.

Lumea reala este fizica. Dincolo de faptul ca vorbim sau citim, in viata reala ne lovim, ne ranim, ne accidentam, suferim de durere... Sunt scandalizat si furios sa aflu ca un bebelus poate fi luat de la o familie care are 5 copii. Pur si simplu nu cred ca un tata si o mama a 5 copii pot face rau copiilor. Iar daca fac, aceasta este fapta penala. In niciun caz copiii sunt luati parintilor, iar acestia raman liberi. Asta este de fapt dubios in cazul familiei din Norvegia.
inca 180 de comentarii comenteaza
Cookie Settings