1 € 4,5630 1 USD 4,0906miercuri 28 iun 2017
Versiune
Mobile

Revolta generatiei Cristi Puiu. Cum l-a lovit amnezia pe ministrul Culturii. Experienta Haute Culture la TIFF 2017

de Andrei Dragoiu Luni, 12 iunie 2017, 17:06
- a A+
Imagine
TIFF 2017 a fost si film, si protest. Mii de oameni s-au zvarcolit "ca-n filme" prin Cluj, au suspendat realitatea. Asta face TIFfilmul – te scoate din bula ta si te baga in belele, alte bule, alte trairi. Uite, revolta pe Legea Cinematografiei a fost cu pancarde, cu flashmob si un ministru care zambea amnezic. Uite bula maimutelor abhaziene, uite-o pe aia cu muzica penala a copilariei si pe cea cu greata VR. Uite-o pe Loredana, a dat de baut de ziua ei. Uite-l pe Jude care te face sa-ti fie rusine ca esti roman.  ​


Atmosfera generala:  tihna si murmur


Festivalul este enorm si simti ca esti in Ardeal. Nu-i imbulzeala si adio cozi. Clujul pare orasel, orasel bombardat de mii de turisti. Dar cumva miile astea, stiu ce vor. Clar, cafea. Strazile coplesite de mirosul de cafea. Clar, filme. Te desurubezi la cap, de tii pasul cu atata inundatie de filme. Clar, revolta. 

Ionut din "Moartea domnului Lazarescu"

Stiati ca ministrul Culturii este Ionut Vulpescu? Ministrul se defineste, culmea, prin filmul “Moartea domnului Lazarescu”. Ionut este prins intr-un sistem bolnav de servituti pe care nu-l poate reforma. Trei motive. 

1. Nu-i sta in fire, s-a vazut din mandatul anterior ca-i place s-o scalde, apoi, 

2. a invatat de la maestrul sau Ion Iliescu, sa nu se puna rau, “sa nu scuipe mana” guvernului care l-a numit si, 

3. nu vrea sa zguduie relatia sa cu “neamul lui Carmazan”, seria de regizori si producatori intrati in declin in privinta inspiratiei si, implicit, subventiilor. 

De aceea, prezenta la TIFF a lui Vulpescu a fost stranie.
 

Ca un fel de amnezie. Profesorul Andrei Rus a facut flash-mob, a produs o serie de afise, regizorii, actorii au luat atitudine privind proaspata respingere a Legii Cinematografiei in Parlament. Ionut Vulpescu, ca un adevarat "incremenit in proiect" repeta "asta-i democratia", "vreau dezbatere". Te intrebi cum de nu i-a crapat obrazul sa vina la TIFF, dupa ce nu a miscat niciun deget in favoarea breslei? 

Ce a vazut Ionut Vulpescu in sala premiilor TIFF? Marionete pe care le poate minti, sau regizori, producatori, artisti care de peste zece ani au dat un nume cinematografiei romanesti? 

Maimutele din Abhazia sunt mai vii ca amnezia  

Am fost la avanpremiera lui Alexandru Solomon – Ouale lui Tarzan, la Casa de Cultura a Studentilor. Alexandru Solomon a stat in Abhazia suficient de mult cat sa inteleaga ca este o bucata de pamant blestemat dintre Rusia si Georgia. In Abhazia se afla un institut de studii pe maimute, unde atat maimutele cat si oamenii de stiinta care lucreaza acolo sunt prizonierii timpului. Ca spectator, reactiile sunt impartite intre “WTF” si “ce bine ca nu m-am nascut acolo”. 

Documentarul reprezinta vietile femeilor care lucreaza la institut si putin din istoria capitalei Suhumi.


Pe toata durata filmului ni se aminteste de doctorul Ivanov, un nebun rus al carui scop era sa creeze un hibrid om-maimuta. Bineinteles, nu a reusit. El este fondatorul institutului si parintele-zeu al femeilor care lucreaza acolo. Cruzimea cu care trateaza maimutele este, contrar notiunii, umana – totul se intampla calm, nonsalant si fara niciun fel de remuscare. Oamenii sunt, pana la urma, niste bestii. “Niciun animal nu omoara degeaba, numai oamenii si maimutele.” Pana la sfarsit, ajungi chiar si tu un prizonier al Abhaziei. Deja iti pui intrebari de genul “ce as putea sa lucrez eu la Institut?” Punctul culminant pentru mine a fost discutia intre o batrana si doua tinere. Doamna in varsta il sustine pe Darwin, in timp ce tinerele sunt de partea creationismului. E o scena geniala, singura data cand am ras la film. 

InfiniTIFF si realitatea virtuala   

Dupa experienta din Abhazia am simtit nevoia sa ma relaxez un pic. Mi-am luat bilet la un film de realitate virtuala iar la indrumarea voluntarei de acolo am ales unul numit “Escape”. Dupa un scurt documentar despre ultimii trei rinoceri, a inceput nebunia. Florin Piersic Jr. te invita sa semnezi un contract si iti povesteste despre cum va fi reality TV-ul in viitor. Este filmat cu o camera aflata pe capul unui actor, deci tot ce vede el vezi si tu. Problema a fost ca miscarile corpului lui nu sunt la fel cu cele ale corpului tau, iar urechea interna o ia razna la astfel de schimbari. Am ametit inca de la inceput, desi eram asezat. Incepe jocul propriu-zis, un fel de escape room in care pe masura ce expira timpul, cate un concurent moare intr-un mod dramatic. Partile astea au fost amuzante insa distractia s-a transformat repede in chin pe masura ce cameramanul devenea din ce in ce mai agitat iar miscarile lui se transpuneau in senzatii de greata pentru mine. Spre sfarsit, am zis ca nu mai rezist, am vrut sa imi scot casca de pe cap. Langa mine unei fate i se facuse rau, voluntarii radeau “v-am zis ca e naspa asta”. Am stat pana la sfarsit iar cand s-a terminat am simtit ca innebunesc, cand am vazut cum se clatina toti ceilalti care stateau pe scaun absorbiti in realitatea virtuala a aceluiasi film. 

Din VR in Tokoriki  

Coboram incet spre iesire cand am auzit o proiectie intr-o camera goala alaturata, am aruncat un ochi. Era o proiectie cu scurt-metraje romanesti iar pe ecran era “O noapte in Tokoriki”. Desi il mai vazusem o data, am stat pana la sfarsit, neputand sa ma desprind de muzica “penala” a copilariei. Haide vino inapoi, sa fim iar amandoi! Ca si prima oara, am ras la film si a fost o buna pauza in care mi-am recapatat echilibrul. 

Buna seara, iubite!   

In aceeasi seara am mers la concertul Loredanei, in memoriam Adrian Enescu. In loc sa inceapa la 11 a inceput aproape de miezul noptii, a doua zi fiind ziua cantaretei. A noastra Lory intra in scena lent, dramatic, cu ventilatorul batand puternic in parul ei blond. Cu un puternic vibe de Joan Rivers, Loredana ne da buna-seara, tot publicul canta cu ea. A cantat cateva melodii vechi iar apoi a venit tortul. 

Lumea era in delir, i-am cantat “La multi ani!”, a zis ca ne da de baut la toti. Vedeta stie sa se poarte cu publicul. “Ce sa va ofer de baut?”….”APAAAA, APAAA, APAAAAAAAAA…” Cu melodii noi si din ce in ce mai ritmate, Loredana a dat startul unei super zile de nastere iar publicul s-a distrat de minune. “Hai ma, ce-i panarama asta?” zice ea zbenguindu-se pe jamparale. A chemat-o chiar si pe Andreea Esca pe scena si au dansat impreuna ca doua fete singure-n noapte. A fost fun.


  

Legionarii, antisemitismul si patriotismul in sport  

A doua zi a fost mai lejera. Am identificat o proiectie a noului film al lui Radu Jude – Tara Moarta. Atmosfera in oras era mai relaxata, nu erau prea multe evenimente iar toata dupa-amiaza era rezervata pentru marea finala de la Roland Garros. Sala plina. Filmul este o insiruire de fotografii ale lui Costica Acsinte. Nu exista actori. Coloana sonora este alcatuita din citirea jurnalului doctorului Emil Dorian si fragmente de inregistrari ale radioruilor de epoca. Perioada 1930-1946, in plina miscare legionara. Fotografiile sunt intr-o puternica antiteza cu jurnalul doctorului, adesea fiind povestite abuzuri ingrozitoare in timp ce pe ecran erau copii care se dau cu sania sau stau la plaja. 

Antisemitismul si ura fata de straini in Romania  

acelor ani a fost capturata in jurnalul doctorului si relatata pagina cu pagina, mai mult ca intr-o carte decat ca intr-un film. Desi probabil cel mai static film pe care l-am vazut, fluiditatea si anticiparea unui potential sfarsit fericit au fost foarte bine conturate. Adesea pe parcurs asteptam cu interes sa apara o anumita data pe ecran, una de care am auzit la istorie sau in povestile bunicului. Cand venea, ma ingrozeam de modul in care istoria ascunde anumite fapte, si chiar daca la scoala inveti despre antisemitism constati ca nu stii de fapt nimic. 

Au fost putine momente in ultimul an in care am fost mandru ca sunt roman, dar la acest film mi-am dorit sa nu fi fost. In acest ultim secol al cruzimii, toti cei care nu cunosc istoria o vor repeta. Dupa aplauze generale si, din pacate, fara o sesiune de Q&A cu regizorul filmului, m-am indreptat spre Piata Unirii. Deja incepuse meciul, nu era niciun scaun liber. Cativa copii inca se alergau prin fantani, parintii inca strigau la ei. M-am pus in spatele ecranului, cu fata la public si m-am uitat la fanii tenisului. 

Si Simona nu a castigat. Spre dezamagirea mea, acolo s-a rupt si unitatea poporului. “A jucat prost, nu trebuia sa faca bla bla bla.” “Da, s-a lasat. Of ne-a dezamagit.” Nu am inteles niciodata aceasta nadejde pe care o pun suporterii in sportivii lor preferati. Cand castiga “vai ce tare e Simona, Simona rullz, Simona e campioana noastra!”. Daca pierde “ah pai normal, a jucat prost, vai ce dezamagire”. Frate, nu a fost nimeni mai dezamagit decat ea, cu siguranta.

Imagine
4069 de afisari


Măi băieţi
popescu_dtru [utilizator], Luni, 12 iunie 2017, 23:21
+1/1
Why don't you get a job?
comenteaza