Perspektiva TOP 10 Filmele lumii în 2018: Drăguțe, execrabile, greu de digerat. Lars von Trier, frații Coen, Bradley Cooper, Cuaron - Hotnews Mobile
1 € 4,7205 1 USD 0,7129marţi 25 iun 2019

Perspektiva TOP 10 Filmele lumii în 2018: Drăguțe, execrabile, greu de digerat. Lars von Trier, frații Coen, Bradley Cooper, Cuaron

de Monica Stoica Duminică, 23 decembrie 2018, 15:40
- a A+
Imagine
Anul ăsta le-am grupat pe categorii, să alegem ce ne place, ca din galantare. Sci-fi, romance, filme de artă, comedie, drama, de epocă, premiate cu Palme d’Or-uri, Lei, FIPRESCI. Ne-a rămas floricica de popcorn în degete în timp ce ne uitam. Așa-s de bune. Desăvârșite pentru iarna asta ca scoasă din filmele europene cu cadre lungi. Nu ne plictisim până-n Crăciun, găsim entertainment pe ecran. Alegeți cum vă place!



Categoria VENEȚIA & Leul de Aur

ROMA de Alfonso Cuarón (2018, 2h 15 min, Mexic). Premiul Leul de Aur, Festivalul de la Veneția 2018



Rar dai peste un film care să te emoționeze de-adevăratelea, când toți regizorii par să fi descoperit lumea sociopaților & realismul non-poetic. Aici ni se povestește un an din viața unei familii din clasa mijlocie, într-un Mexico City filmat în alb-negru, caduc & melancolic. Suntem la începutul anilor 1970. Pelicula are în background dezordinea socio-politică din Mexic. "Roma" începe cu un cadru care-ți înmoaie inima sentimentală. Pavajul, dalele unei străzi. O stradă pietruită. Vedem cascadă de apă cu săpun peste piatră, ca și cum cineva din exteriorul cadrului ar curăța-o. Un personaj absent, o stradă goală. În lăturile de apă se reflectă cerul, deși chiar și această reflecție se răsucește și se schimbă pe măsură ce se mișcă apa. Un avion se deplasează apoi în câmpul vizual. În această secvență de imagini e redată “en bref" povestea: un flux natural de apă, de viață, de piatră, de aer, în timp ce o poveste de familie se regăsește într-un vortex mai mare de umanitate care-i include. Ca și cum ai distinge o față într-o mulțime. Cuaron te face să petreci un timp, într-un loc, într-o epocă și cu personaje pe care nu ai fi avut cum să le cunoști altfel. Și de aceea filmul este un mediu desăvârșit pentru empatie. E, astfel, un portret emoțional al vieții domestice și al ierarhiilor sociale. O nostalgie. Femeia care curăță strada din prima secvență se numește Cleo. E servitoare într-o familie bogată. Tratată aproape ca un membru al familiei. Certată de burghezii mexicani doar când lasă lumină aprinsă până-n noapte. Cleo este o femeie tânără și liniștită, abilă să joace rolul mediatorului în familie, atunci când apar controversele, mai ales cu tatăl (pater familias), adesea absent. Dar la un moment dat Cleo rămâne însărcinată. Familia se oferă s-o ajute pe Cleo, să-i dea bani, s-o ducă la doctor. Mai ales că tatăl copilului dispare-n neant. "Roma" se întinde pe-un an din viața lui Cleo, cât timp se pregătește pentru maternitate și încearcă să susțină o familie care se destramă. Pur și simplu își duce viața într-o lume zgomotoasă, în continuă transformare. Cuaron o plasează pe Cleo în miezul haosului. Piațete pline de oameni, casa în care își petrece atât de mult timp, plină ochi de copii, rude și servitori vorbăreți. Existența lui Cleo este aglomerată, suprapopulată, ticsită.

Categoria HOLLYWOOD A STAR IS BORN, de Bradley Cooper (2018, 2 h 16 min, Statele Unite)





E era remake-urilor funambulești cu buget exorbitant. Chestia e că musicalul ăsta o să fie, probabil, recompensat cu premii, Oscarizat & all that jazz. Și mai picant. În film joacă Lady Gaga și fostul ei iubit, Bradley Cooper, care e și regizorul pelicului. Așadar, uite care-i istoria sintagmei “A Star is Born", un fel de epitom hollywoodian care-ți taie respirația. “S-a născut o stea" este un remake al filmului din 1937 cu același nume, și în rolurile principale sunt Cooper, Lady Gaga, Andrew Dice Clay, Dave Chapelle, și Sam Elliott. Filmul înfățișează povestea unui cântăreț de muzică country alcoolic și pe buza prăpastiei autodistrucției (Cooper) ce descoperă din hzard și se îndrăgostește de o solistă tânără (Gaga). Această versiune e al treilea remake al versiunii originale din 1937 (în care au jucat Janet Gaynor și Fredric March), adaptată în musicalul din 1954 (în rolurile principale Judy Garland și James Mason), și refăcută apoi în musicalul rock din 1976 în care au jucat Barbra Streisand și Kris Kristofferson. Faza de început, deși clișeistică, te bagă-n atmosferă. E vorba de visul american, de nevroza artistului american, de faimă și destin. Jackson Maine, un faimos cântăreț de muzică country care se străduiește în viața particulară cu o dependență gravă de alcool și droguri, cântă la un concert din California ("Black Eyes"). Prietenul lui cel mai bun este Bobby, managerul și fratele lui vitreg mult mai în vârstă. După spectacol, Jackson intră într-un bar pentru travestiți și o urmărește pe Ally, o chelneriță și cantautoare. Ea tocmai interpretează piesa "La Vie en Rose". Jackson rămâne gură-cască; cei doi își petrec seara împreună. Discută, discută, discută. Ally îi dezvăluie problemele pe care le-a întâmpinat în încercarea de a-și face o carieră muzicală profesională. Și de aici începe un story despre glorie la superlativ. Nu-i joacă filmul ăsta. E entertainment. Imaginați-vă, vedetele din film au magnetizat încasări colosale. Filmul a obținut încasări de 364.5 de milioane de dolari în întreaga lume, citim în statistici.

Categoria HORROR HEREDITARY de Ari Aster (2018, 2 h 17 min, Statele Unite)



Pregătiți-vă pentru o oală cu demoni. La propriu. Știți, în genere, horror-urile nu primesc scoruri mari pe imdb, sunt îngrămădite la categoria “filme adolescentine" de pe vremea când toți ne înfricoșam de păpușa-Azazel-criminal pe nume Chacky. Totuși, horror-ul ăsta te face să-ți dorești să nu existe niciun monstru sub pat. Pentru că dacă ar exista, atunci l-ar chema Paimon. Ari Aster, regizorul, jonglează cu domeniul demonologiei, despre care se poate spune că frizează ridicolul, nu-i așa? Dar îi iese. Te sperii de Regele Paimon, brusc descins la nivel spiritual în familia unor oameni de toată omenia, doar cu unele tulburări de personalitate. Regia filmului este, desigur, convențională, ca-n filmele de gen. Unitatea e dată de această familie, care se confruntă cu o înmormântare: mama lui Annie moare de cancer, iar efectele acestei morți reverberează tiptil printre membrii familiei și distrug armonia pe care o avea cu soțul ei placid și cu cei doi copii - adolescentul panicat Peter și Charlie, o fetiță cu oarecari dizabilități care-și confecționa jucării din chestii morbide. Cum ar fi, o căpățână de pasăre moartă. Pe urmă în film se contruiește lent o senzație de teroare și frică, dar ce e mișto, în comparație cu alte filme horror din ultima vreme, e că regizorul se joacă și cu suspansul. Ca și cum orice imagine ar sugera o incertitudine care planează asupra personajelor. Ezitări, false percepții. Îți tot pui întrebări, stând confortabil la film. Ce e chestia aia în colțul camerei? O haină îndoită peste un scaun? Sau ceva ce nu îndrăznim nici măcar să ne imaginăm? Dar Annie, mama, personajul central, cunoaște o tipă, pe Joan, care putea să comunice cu morții. Annie voia să afle ce spirite își duceau veacul prin casă. Află. Aici intervine Paimon. Personaj episodic, Joan, de fapt, le poartă sâmbetele oamenilor, cu jertfe aduse lui Paimon. Cine-i Paimon? Un spirit din cartea ocultă Cheile lui Solomon care apare pe cal și are un cap foarte mare. De ce un cap foarte mare? Pentru că poate dezvălui orice secret al universului. Orișicum, Hereditary seamănă un pic cu The Shining al lui Kubrick și cu Rosemary’s Baby de Polanski. Și nițel după film spectatorul poate deveni paranoic. Nu, nu vă speriați, e doar vântul printre perdele!

Categoria ROMANCE BURNING de Lee Chang-Dong (2018, 148 min, Koreea) Premiul FIPRESCI, Cannes 2018



O ecranizare după Haruki Murakami. Un film ca o enigmă. Dramă psihologică care-i, în fapt, la fel de greu de rezolvat ca un cub Rubik. O dispariție a unei fete. Dar dispariția devine, progresiv, mai puțin atroce în sine pentru un băiat de la țară pe nume Jonsoo, odată ce dragostea lui rănită și invidia masculină toxică îi ghidează fiecare acțiune. Fata care s-a volatilizat nici nu mai contează. Suferința încarcă bateriile. Jongsoo vrea să fie scriitor și admiră autori americani. William Faulkner și F. Scott Fitzgerald. Este absolvent de facultate, trăiește în Seul, metropolă sufocată de consumerism. Băiatul e fără perspective evidente, atunci când o fată care atrăgea clienți pentru o loterie de ocazie a unui magazin, îi face cu ochiul. Jongsoo trece pe lângă ea și o clipă privirea îi e capturată. Haemi e îmbrăcată-n rochie de animatoare și dansează pop atunci când îl reîntâlnește pe unul dintre băieții care locuiau în cartier pe când era de-o șchiopă. Jong-su muncește part – time, dar vrea să scrie romane. Haemi vrea să plece-n Africa și să-i lase lui în grijă mâța. La o cafea, îi face o teorie despre existență. Există, zice Haemi, două feluri de foame pe lume. “Little hunger", care-i doar instinctul de supraviețuiere tipic uman, și “Great Hunger", un impuls, o curiozitate intensă de a experimenta enigmele existenței. Tot ea îi povestește despre pantomimă, arâtându-i cum se decojește o mandarină inexistentă. “Ideea e să crezi că ai în mână o mandarină și chiar dacă nu ai una reală, o vei putea decoji pe cea iluzorie", spune Haemi. Și Haemi pleacă și revine din Africa, iar Jongsoo este încântat când îl cheamă s-o ia de la aeroport. Dar Haemi deja îl cunoscuse pe Ben, un tânăr bogat și frumos, cosmopolit și erudit, franc și arogant. Evident, Haemi nu era de nasul țăranului japonez. Altă ligă. Dar îi este permis să stea împreună cu Haemi și Ben à trois, iar Haemi este afectuoaă cu Jongsoo. Un triunghi amoros. Însă nu-i așa simplu. Băiatul simplu descoperă că Ben este un sociopat înfiorător. Piroman. Atunci Haemi dispare fără urmă. Filmul e o analiză a pasiunii omenești, o anchetă despre iluzie și iluzionism și o parabolă filozofică pe fondul unui thriller existențialist.

Categoria COMEDIE THE BALLAD OF BUSTER SCRUGGS de frații Coen (2018, 2 h 13 min, Statele Unite)



Chiar și pentru cineaști din garda veche, cum ar fi Frații Coen, formatul de antologie, în care o serie de scurtmetraje sunt prezentate drept lungmetraj, este o fiară greu de îmblânzit. Acest set de povestiri din Wild Westflix, finanțate de Netflix, are un început straniu. Capitolul cu personajul titular Tim Blake Nelson este puțin cam ridicol, iar povestea legată de jaful bancar comandat de Franco e prea brutală - dar, în curând, filmul își găsește ritmul. Ce găsesc frații Joel și Ethan Coen în Vestul Sălbatic? Moartea, cruzimea și disperarea, dar și dragostea care leagă oamenii și peisaje splendide, aride, cu cactuși, brusturi & all. E musical. Care este cel mai bun capitol? Probabil "The Gal Who Got Rattled", cu Zoe Kazan în rolul aventurierei Abigail și Bill Heck care este Billy, cowboy ce vorbește cu voce groasă tip John Wayne. E un film care te face să râzi – știm umorul aparte al fraților - , dar și să-ți pui niște întrebări existențiale.

Categoria DRAMĂ EVERYBODY KNOWS de Asghar Farhadi (2018, 2 h 12 min, Spania, Franța, Italia)



Povestea din "Everybody Knows" începe cu reîntoarcerea Laurei (Penelope Cruz) în satul natal din preajma Madridului. E soție și mamă, are doi copii. Căsătorită cu un renumit bogătan argentinian cu care trăiește la Buenos Aires. Soțul n-o însoțește în sătuc, unde sora ei mai mică își pune pirostriile, așa că Laura ajunge subiect de comentariu între localnici. Bârfe și melodrame. Aflăm iute că Laura a crescut și împărtășește o istorie romantică veche cu proprietarul podgoriei Paco (Bardem); că vița lui Paco a aparținut mai demult familiei lui Laura; și că istoria romantică ar putea fi pe punctul de a se repeta când fiica ei, Irene, se simte atrasă la modul "coup de foudre" de nepotul lui Paco. Farhadi adaugă un aspect de farsă tragică acestor secvențe de deschidere. Paco, interpretat de Bardem, este plin de pizmă și se poartă histrionic. Nu se sincronizează cu jocul dramatic al celorlalte personaje. El era clovnul care o iubise pe Laura și-i luase via. Atât. Și deși se iubiseră pe când era bambină, ea plecase înspre Buenos Aires să ducă viață buena, cu miliardarul. Nunta surorii ei este marcată de mici disrupții. Semne. Clopotele bisercii sunt trase accidental, atunci când nu trebuie, așa că preotul întrerupe ceremonia cu o pledoarie comică pentru donații către biserică. Apoi, pe deasupra locului unde se ținea ritualul nunții, se plimbă o dronă stranie, iar în final nunta e întreruptă de o furtună și de tunete și fulgere. Toată bucuria aparentă se termină abrupt cu dispariția lui Irene. Laura află că fiica ei a fost răpită printr-un mesaj text pe telefon. Scenariul lui Farhadi evocă dileme morale contemporane. Sunt desprinse din relații melodramatice complicate și exploatează legătura îndoielnică de încredere dintre soți, soții și foști amanți. La mijloc tronează banii cu tot cu colapsul financiar, răzbunarea și ițele încurcate din sânul clanurilor adăpotite în provincia spaniolă.

Categoria DE EPOCĂ THE FAVOURITE, de Yorgos Lanthimos (2018, 1 h 59 min, Irlanda, Marea Britanie, Statele Unite)



Rachel Weisz și Emma Stone joacă două verișoare imperiale – adică din familia regală – rivalele într-o dramă cu costume baroce și dialoguri înțesate de vorbe de duh, în cel mai accesibil film al regizorului Yorgos Lanthimos de până acum. Știm că Yorgos a făcut filme despre sadismul domestic (Dogtooth) sau despre fantasmagorii mistice cu teme preluate din tragedia greacă (The Killing of a Sacred Deer), însă filmul acesta, deși profund mizantrop, pare deopotrivă uman. Surpinzător, pentru că e film de epocă. La case regale și cu dame cărora li se taie respirația în crinoline și corsete. Acțiunea se petrece la curtea reginei Anne, la începutul anilor 1700, pe hartane de muzică clasică, asamblate în contrapartidă ironică cu toate micile șicane royale. Filmul seamănă cu "Barry Lyndon" al lui Kubrick, cu faimosul "Legături primejdioase" și cu "Totul despre Eva". Dar și cu filmele lui Peter Greenaway. Anyway, Lanthimos a făcut un combo și i-a ieșit. Camera alunecă prin sălile și încăperile unui castel care arată îngrădit, tivit cu obiecte oțioase și suficient de ornat pentru a fi actualul Palat Blenheim. Pereții sunt făcuți din lemn, plafoanele sculptate sunt imposibil de înalte, iar utilizarea cu tentă promiscuă a lentilelor cu unghiul larg servește doar la extinderea camerelor care sunt deja la fel de mari cât niște lande. În interiorul camerelor regăsim strălucirea regală în răspăr: bătrâni rânjiți cu peruci, cu spatele cocârjat, cocoțându-se pe mobile în timp ce urmăresc o cursă de rațe indoor, dame afectate și paji care se comportă ca viperele în timp ce dau replici pe șoptite: "Vrei o mușcătură din noua servitoare înainte de a pleca?" Da, este unul din acele filme posh. O viziune a vieții, în care epigramele sunt pumnale, toți joacă împotriva tuturor, iar manierele sunt lustrul subțire al civilizației care îi forțează pe oameni să se comporte precum ipocriții politicoși. "The Favorite", scrisă cu o elocvență de gheață de către Deborah Davis și Tony McNamara și regizată de Lanthimos, cu o viclenie generoasă care demonstrează ce artizan poate fi, este un film suficient de bun, așa cum un șirag de perle acoperit de noroi ar putea, la o adică, curățat și restaurant, să atârne la gâtul unei figuri regale.

Categoria SCI-FI BLACK PANTHER de Ryan Coogler (2018, 2 h 14 min, Statele Unite, Africa de Sud, Coreea de Sud, Australia)



În 1992, un puști negru se află pe un teren de baschet improvizat din Oakland, California. Își întrerupe jocul pentru a privi spre cer. Figurativ, el se uită direct înspre pierderea speranței. Lumini strălucitoare care se îndepărtează în noapte. După cum aflăm mai târziu, aceste lumini aparțin unei mașini zburătoare futuriste care se întoarce în țara africană misterioasă Wakanda, locul "Panterei Negre". Tânărul a fost odată asigurat de tatăl său că Wakanda avea cele mai minunate apusuri de soare pe care le-ar putea vedea vreodată , astfel încât el captează într-o memorie ipotetică acea viziune a frumuseții perceptibile. Când în sfârșit vede că soarele coboară peste Wakanda, apusul îi provoacă un răspuns emoțional care-l bântuie. Filmul Black Panther transcende genul supereroic. Ce vedem e o schimbare de paradigmă. Numeroasele secvențe de luptă care sunt clișeele genului sunt prezente, dar ele plutesc în atmosfera densă în care se mișcă personajul, iar spectatorului i se dezvăluie dimensiunile profunde ale personalității supereroului. Wakanda este un univers complet întunecat, neabătut, cufundat în negru, o lume țesută dintr-un material cu pliuri și texturi. Doi supraoameni se luptă. T'Challa și Killmonger. T'Challa vrea să țină Wakanda departe de restul lumii, protejându-și țara cu tehnologie avansată numai pentru locuitorii săi. Killmonger vrea să fure acea tehnologie și să o dăruiască altora, în special negrilor defavorizați, astfel încât să poată riposta și să conducă lumea. E o poveste despre minorități și marginalizați, cu o lume alternativă ideală în care trăiesc, în timp ce sentimentele lor au frâul liber. O lume la fel ca lumea pe care trăim.

Categoria CANNES & Palme d’Or SHOPLIFTERS, de Kore-Eda Hirokazu, Palme d’Or, Cannes 2018



O dramă despre Japonia modernă, erodată de disfuncții în sânul familiilor și de ipocrizie. Bunăoară, tot ce duce la traumă și la dereglări de circumstanță în viețile oamenilor, care, apoi, încet-încet se statornicesc. Toți devenim la un moment dat escroci în viața asta, pare că sugerează regizorul Hirokazu. O familie de vagabonzi, strânși într-o cazemată japoneză. Dar nu. Ei nu sunt o familie. Sunt pripășiți de peste tot și adunați în viața lor periferică și de pe-o zi pe alta. Un băiat e luat de pe stradă de un tată și o mamă de “împrumut". Băiatul e învățat și se specializează în arta furtișagului din magazine. Fură noodles și bezea japoneză, șampon și prăjitură cu caise. Apare și o bunică care pare candidă, dar care era, în fapt, vânător de recompense. Apare și o verișoară, care lucra într-un peep show, unde-și dezvelea sânii pentru voyeuriști. Ultimul membru al familiei e o fetiță pe care banda de “familști" o recrutează. Părinții ei erau indiferenți și-o ușuiau când voia să se joace, așa că fetița vrea să stea cu marginalizații vioi și buni la suflet. Toți par empatici și blânzi, sunt autostopiști ai soartei și renegați de societatea convențională. Și-au făcut o familie, părăsindu-și vechea identitate. Cum fură ei ca să mânânce? Tiptil, elegant, minuțios, ca niște samurai ai șterpelitului. Pe muzica minimalistă care accentuează fiecare mișcare a hoțomanilor.

Categoria ART HOUSE THE HOUSE THAT JACK BUILT de Lars von Trier




Lars von Trier a mărturisit că s-a erijat în pielea unui personaj pentru acest film. A încercat să-și creeze “autoportretul dresat în criminal în serie". De altfel, într-un interviu recent pentru Cahiers du Cinéma, Trier recunoștea că-i place să facă filmele “care lipsesc" în cinematografie. Să scoată spectatorul din zona de confort. Să-i arate unde-i sunt cusăturile, în frumoasa persona construită pe care o afișează lumii. Și în The House that Jack Built o dă pe frecvență cu Nietzsche. Totul, chiar și actul inuman al crimei, e dincolo de bine și de rău, e o simplă acțiune, o intervenție în materie, cum o zice însuși Trier tot în dosarul dedicat din revista franceză Cahiers du Cinéma. Se pare că danezul a vrut să-și exorcizeze toți demonii, căci se spune că odată cu filmul ăsta – de parcă n-ar fi fost deja acolo – a pătruns în infern. Într-un infern autoscopic, psihologic, cel mai brutal dintre toate infernurile. Trier compune un film cu criminali și un tratat estetic. O relatare perversă despre diavoli cu față umană și o sublimare a tuturor fațetelor Răului. E o demonstrație de forță și un examen de conștiință. Desigur, a fost criticat. Croazeta & lumea filmului îl știe de "agent provocateur". Deși pe biletul care le-a fost înmânat criticilor de film la Cannes scria negru pe alb: imagini violente, criticii n-au suportat atât. S-au ridicat și apoi au pornit războiul Twitter împotriva lui Trier, cu postări de tipul: “Execrabil". “Abominabil", “Rebarbativ". Probabil se așteptau să vadă un film drăguț, “cute" despre criminal? Nu știm. Cert e că Trier nu o să-și menajeze niciodată fanii, ori spectatorii. Crima e crimă, sugerează Lars în interviuri. Așa că puneți mâna la ochi în cinematograf atunci când imaginile sunt fruste & grobiene, filmul apare-n curând și în România.
2151 de afisari


?!
harapalb [utilizator], Luni, 24 decembrie 2018, 2:23
+4/4
I se mai intampla cuiva cand citeste cuvantul "Perspektiva" sa i se transforme in cap in "Manelika"?

Hmm...
comenteaza