Costin Popescu, conferențiar Științele Comunicării, Litere București: Pledoarie pentru dansat tango și visat la cuibul de berze. Pe vreme de carantină - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,0751joi 06 aug 2020
Acasa Sanatate Jurnal ANTI-covid 19​

Costin Popescu, conferențiar Științele Comunicării, Litere București: Pledoarie pentru dansat tango și visat la cuibul de berze. Pe vreme de carantină

de Eugen Istodor Luni, 13 aprilie 2020, 8:53
- a A+
Imagine
​Costin Popescu trăiește noaptea. Se uită la pozele făcute înainte de Covid 19 și ascultă tango. Când se trezește a doua zi, se mută dintr-un loc într-altul ca să se limpezească – nu se zice că mişcarea face bine? Citiți povestea unui om la casa lui care-și amintește de momentele lui de libertate.



Ce gesturi faci dimineaţa?
După ce mă trezesc, mă mut dintr-un loc într-altul ca să mă limpezesc – nu se zice că mişcarea face bine? În sfârşit, toaleta şi masa de dimineaţă.


Cum îţi petreci ziua?
Acum stau acasă şi lucrez, citesc, ascult muzică – când ies la cumpărături mă mai aşez pe o bancă (nu e pericol, nu stă nimeni) şi mă uit la puţinii oameni care trec. E ca la un film mut. Poţi afla lucruri tare interesante.







Ce gesturi faci seara?
Sunt pasăre de noapte. Citesc sau lucrez. În final de zi, beau un pahar de vin. Când aveam motan, mă întindeam pe canapea şi el îmi sărea pe piept. Stăteam nas în nas vreun sfert de oră, apoi el pleca la culcarea lui şi eu la culcarea mea.

Cât de automat faci aceste gesturi?
Cred că ce am povestit face parte din rutina bună. Cel mai des sunt cu mintea într-o parte şi cu corpul într-alta. Aşa că uneori nu mai ştiu dacă am îndulcit ceaiul. Îl gust şi văd dacă da sau nu. Îndulcirea, zic atunci, a fost un gest automat. Câtă vreme eşti cu mintea în nori, e imposibil să nu faci gesturi automate. Tolstoi spunea că nu trăieşti în acele momente de care nu-ţi mai aduci defel aminte. Asta înseamnă că toţi trăim mai puţin decât se numără.

Simţi cum te robotizezi? Ce faci împotriva robotizării tale?
Cred că mă înfurii când fac doar lucruri care nu îmi plac, şi asta vreme îndelungată. În momente de restrişte mă mulţumeam cu o oră în care să fac ce vreau. La urma urmei, şi peştelui îi mai dai aţă.

Cum te îmbraci? Cum îşi simţi hainele?
Îmi place să port haine mai largi, să simt aer între corp şi haine. De câteva ori pe an pun sacou şi cravată, să vadă lumea că am. Acum am un aer uşor hippy.

Cum stai cu plictiseala?
Nu mă plictisesc cu adevărat niciodată: am mereu ceva de făcut, am mereu ceva în plan. Am auzit odată la metrou o jună, vorbind la telefon, a spus: Mi-a venit să mă arunc pe geam. Cea cu care vorbea a întrebat-o pesemne de ce. De plictiseală! Bunînţeles, sunt momente în care, obosit, nu pot face ce îmi place sau trebuie sau vreau, şi atunci mă plictisesc cu măsură. Ştiu că va trece.

Cum percepi casa? Cum rezişti frecuşului zilnic?
Am mai multe case. Acum stau într-una şi la celelalte doar visez. Una e într-un sat din Subcarpaţii Olteniei unde am ajuns prima dată când am terminat facultatea. Am cerut repartiţie în satul acela pentru că mi se promisese negaţie. Asta însemna că directorul spunea că şcoala nu are nevoie de tine şi tu te duceai unde ţi-era voia. Ei bine, directorul nu mi-a dat-o. Aşa am rămas patru ani, cei mai frumoşi din viaţa mea. Apoi, clasa la care fusesem diriginte m-a chemat să sărbătorim zece ani de la terminarea şcolii. De atunci mă duc constant în fiecare an. Stau în casa unui preot, pe care l-am cunoscut cu ocazia repartiţiei şi de care m-am legat mult. Au fost vremuri fericite când am petrecut acolo două luni pe an, din bucăţi. Am avut câini în pensiune la doi prieteni. Lumea s-a obişnuit cu mine, acum mă întreabă, când e să plec, când mai vin acasă. Aşa că mă duc cu gândul. Ca vântul sau ca gândul, întreabă calul în basme.

Ce lucruri faci în casă cu ocazia acestui moment de criză?
Fără crize!, asta e deviza mea. Cred în rutina bună, când faci ce ai învăţat, deci faci bine, şi în progresul lin.

Cum v-aţi împărţit zonele şi rolurile în casă?
Împărţeala am făcut-o acum multă vreme şi nu a suferit schimbări majore. Diviziunea muncii: soţia pregăteşte de mâncare şi eu mănânc.

Cu ce gesturi te contrariază tinerii din jurul tău?
Cred că şi tânăr eram destul de conservator. Acesta era fondul. Dar aveam şi momente de radicală rebeliune. Student fiind, am fost odată, O tempora!, pe ordinea de zi a unui consiliu profesoral. Vai, mi-e teamă că numai la Diverse. Purtam plete aşa de lungi că simţeam de cum urcam în autobuz că lumea se uită urât la mine, dar sunt convins că nu aş fi purtat blugi rupţi. De fapt, blugii nu apăruseră de prea multă vreme în România şi unii îi frecau cu cărămida ca să dea senzaţia că îi au de mult, că aproape s-au născut în ei. Comerţul a înţeles, ţi-i vinde, noi, deja rupţi. Iar unii vin să-şi susţină licenţa în haine rupte. E tare comic să-ţi spui şi să-mi spui că eşti unic / unică şi, pe de altă parte, să ai aceeaşi geantă şi aceiaşi pantaloni, să vorbeşti aceleaşi vorbe şi să ţii telefonul ca pe mătănii ca toţi ceilalţi. Fractura asta nu te pune pe gânduri? Acum e mai simplu, nu mă mai contrariază decât străfulgerări de amintiri. Dacă sunt copii, care sunt stările prin care trec? Nu prea am copii în jur. Stările prin care ar trece, iată deci o chestiune care mă depăşeşte. Exult însă când aud mămici grozăvindu-se ce bebe minunaţi au şi ce minunat cresc ei. Zic atunci că vine iar Renaşterea.

Cum îţi simţi trupul? Faci exerciţii cu el?
A fost o vreme când mă duceam la fotbal cu studenţii. Şi, într-un moment de pauză (era vacanţă), fiică-mea mi-a spus: Tată, mai du-te la fotbal că eşti cam nervos! Avea dreptate, fuga în primul rând la cap făcea bine. Am bătut mingea de tenis mulţi ani. Dar acum sunt tentat să întreb: Muieţi-s posmagii? Cum vezi timpul care este tot mai lung şi liber? Nu cred că e tot mai lung. E tot mai scurt. Unii luptă: nu îmi mai amintesc numele poetului care, la optzeci de ani, a spus că de-a lungul vieţii neglijase poezia persană şi că voia să consacre următorii doi ani studiului ei.

Cum domini timpul?
Nu îl domin. Mă mint că îl domin. Care este durata consumului tău de tv? Foarte, foarte mică. Mi-ar plăcea să poţi face abonament canal cu canal. Aş vedea documentare, dar serioase, despre viaţa animalelor, filme, dar adevărate, şi concerte. Şi din când în când, puţin sport.

Cât timp pierzi pe net? Ce anume urmăreşti?
Cred că puţin, chiar puţin. Îmi descarc lucruri care îmi plac, atât. La un moment dat mi-am strâns o serie de filme cu tangouri: marile perechi, la concursuri şi festivaluri. Ei bine, altfel duci ziua după ce ai văzut un tangou.












Cât timp citeşti? Ce citeşti? Ce alte activităţi faci?
Nu mai citesc cât aş vrea. În satul acela din Subcarpaţi citeam peste cincizeci de cărţi pe an. Când eram la liceu, veneam acasă şi mă apucam să citesc. Ieşeam cu colegii, mergeam cu cortul la munte, dar acasă nu făceam decât să citesc. Mătuşă-mea, sora mamei, avea o bibliotecă bună – un an de zile am citit clasici ruşi. Acum recitesc literatură şi mai încerc teorie. Fac şi editez fotografii. Ascult în general multă muzică, şi diversă. Una peste alta, sunt un răsfăţat.















Ce jocuri aveţi?
N-avem. Deşi aş juca iambi şi table. Am jucat mult table; cred că ar merita un studiu atitudinile legate de joc. Table poţi juca pe internet. Dacă joci bine şi baţi calculatorul, deodată se enervează şi dă numai ce zaruri îi trebuie ca să câştige. 3 şi 2? 3 şi 2 dă. 4 şi 4? 4 şi 4 dă. Asta spune mult despre cine a programat jocul. În schimb, am văzut cum jucau doi bărbaţi la Istanbul, într-o cafenea lângă Biserica Segiu şi Vah (i se zice şi Mica Sf Sofia). Stăteau pe o sofa, între perne şi era greu să-ţi dai seama dacă jucau şi se întrerupeau din joc ca să vorbească sau vorbeau şi se întrerupeau din vorbă ca să joace. Erau momente când păreau că nici nu mai ştiu al cui era rândul să dea cu zarul.

Ai proiecte? Cum vezi viitorul?
De proiecte nu am dus lipsă niciodată. Aş vrea să pot vedea viitorul ca o partidă de table la Istanbul.

Cum arată moartea?
Curios, nimeni nu a spus cum arată. Deşi e o vorbă românească: am văzut moartea cu ochii.

Cum arată Dumnezeu?
Aici trebuie consultanţă. Arghezi are un psalm minunat în care sfinţii ar fi lăsat cuvânt că l-au văzut pe Dumnezeu şi că purta toiag şi barbă-ntreagă. Desigur, s-au înşelat. Dumnezeu are câte o faţă pentru fiecare. Nu spun cum arată, oricum nu îl va recunoaşte nimeni.

Cum arată Paştele în vreme de Coronavirus?
Aş fi vrut să văd Paştele în trei secole diferite, în trei locuri diferite… Cel în vreme de Coronavirus nu mă interesează.

Pregătitul hranei?
Cred că mai nou lumea a înnebunit cu mâncarea. Turism gastronomic, chefi, concursuri, schimburi infinite de reţete. E limpede, a) lumea o duce bine, b) lumea a înlocuit bucuria spirituală cu bucuria gastronomică. Ar mai fi litere, dar mă opresc la primele două. Există cârciumi unde te duci ca la templu, dar să mănânci. De obicei, mănânc că trebuie. Ca acum. La prăvălie nu poţi sta prea mult, sunt unii afară care vor şi ei să intre. Mai salvez gustul la ce mănânc cumpărând mereu alt fel de vin. Mâncarea nu e cu adevărat bună decât asociată cu alte lucruri bune. Îmi amintesc de două momente gastronomice. Primul, la Istanbul, într-o tavernă. Individul învârtea la tot felul de bucate şi ni le-a pus pe o masă care nu fusese mai mult decât geluită. Divin! După asta, am mâncat la restaurantul hotelului – ce tristeţe! Al doilea, la Schitul Jgheaburi; ieşi din drumul asfaltat şi o iei prin pădure. Laşi maşina şi mergi pe jos. Schitul e într-o căldare, vei tot privi spre buzele căldării. Şi maicile ne-au pus la masă. Nu ştiu ce ierburi, nu ştiu ce fierturi… Tot luam şi dulăul aşezat lângă noi lătra aprobator. Am plecat în levitaţie. Am luat totuşi maşina.

Zilnic te trezeşti în aceeaşi realitate: stai acasă. Mintea ta cum acceptă acest lucru?
Nu stau acasă. Am făcut destule poze, îmi amintesc cum le-am făcut acolo unde le-am făcut. Mă uit în albume. Ştii vorba aceea din geamul prăvăliilor: Revin imediat!

Cât de mult te-a ajutat cultura ca să poţi discerne între bine şi rău?
Am crezut mereu că arta şi literatura dau lecţii morale cu multă eleganţă. Am primit lecţii frumoase de la ai mei, constant. Am învăţat din momente inspirate, de la străini. Am învăţat de la căţei (am avut destui, mai am). Şi, vai!, uneori mi-am bătut joc de lecţii.

COSTIN POPESCU
Cercetător, eseist, profesor la Universitatea din Bucureşti, Costin Popescu este unul dintre specialiştii români de vîrf în materie de comunicare publică. Pînă de curînd director al Departamentului de Ştiinţe ale comunicării de la Literele Universităţii bucureştene, Costin Popescu s-a ocupat de-a lungul carierei sale şi de literatură, arhitectură, arte vizuale şi patrimoniu, în orizontul larg al "construirii de imagini". A predat comunicare publică, teorie a publicităţii şi retorică vizuală şi la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" şi la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele comunicării a Universităţii din Bucureşti. Are la activ volume, studii, rubrici de articole despre spaţiul public, despre publicitate, despre arhitectură, despre "construirea de imagini", într-o epocă adeseori caracterizată drept o "competiţie de imagini" sau chiar drept un continuu "război al imaginilor". (prezentare Cafeneaua critică - I.B.Lefter)


1489 de afisari



Niciun comentariu
comenteaza
Cookie Settings