Copiii noştri". Cine sunt ei? - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,1678marţi 29 sep 2020

Copiii noştri". Cine sunt ei?

de Mihai Maci Sâmbătă, 23 mai 2020, 11:03
- a A+
Imagine

Două tipuri de profesori


O vorbă de duh (din alte vremuri) spunea că “sunt două categorii de profesori: cei care îşi iubesc materia şi cei care-şi iubesc elevii". (Ultima parte a afirmaţiei trebuie luată fără conotaţii ambigue!) Ceea ce vrea să spună această formulă lapidară e faptul că profesorul îşi poate face meseria fie din punctul de vedere al disciplinei sale (care e dincolo de contextul concret în care se află), fie din cel al elevilor din faţa sa (care sunt dincoace de cunoştinţele pe care el le oferă). Mai mult sau mai puţin, orice materie de studiu se înfăţişează ca fiind un corpus structurat de definiţii, raţionamente şi demonstraţii pe care toţi elevii trebuie să le înveţe într-o anumită ordine, cu o anumită cadenţă şi cu o eficienţă verificată prin examene. De aici impresia – neîndoielnic utilă la începutul oricărui fel de studii – că disciplinele şcolare/universitare sunt agregate de adevăruri articulate de metodologii domeniale. Un profesor care are această înţelegere a lucrurilor pe care le predă e un “pontif al cunoaşterii", care oficiază un ritual în care un adevăr definitiv li se dezvăluie, gradual, neofiţilor din faţa lui. De cealaltă parte e dascălul pentru care ştiinţa în care-şi iniţiază elevii e o modalitate de a chestiona realul; pentru el nu există adevăruri definitive, ci doar afirmaţii care trebuie puse la îndoială, pentru a fi confirmate sau infirmate şi revizuite (de el însuşi şi, mai ales, de elevul la care visează fiecare profesor). Acest tip de educator nu formează – ca cel dintâi - specialişti (adică oameni interşanjabili, care-şi fac treaba onest), ci exploratori şi, prin urmare, persoanele din faţa lui contează mult mai mult, dat fiind că aventura cunoaşterii le solicită, fiecăruia în parte, toate capacităţile, care (tocmai de aceea) se cer exersate deopotrivă. A-i da elevului certitudinea unui adevăr nu e mare lucru (căci cunoaşterea adevărului îi conferă o anumită siguranţă); a-l învăţa să se mire şi să se întrebe e dificil şi riscant, dat fiind că deopotrivă perplexitatea şi chestionarea merg mult mai adânc (mai ales pentru un tânăr) decât pe terenul problemelor ştiinţifice. Şi apoi, elevii/studenţii sunt foarte deosebiţi între ei. Dar, deopotrivă, sunt deosebiţi şi de profesori. Aceştia din urmă sunt în situaţia de a-şi valoriza nu doar autoritatea epistemică (aceea de cunoscători ai unor lucruri), ci şi pe cea a vârstei. Timp de veacuri “mai ştiutorul" era cel care decantase în propria lui viaţă experienţa cunoaşterii, atât a celei ştiinţifice, cât şi a celei personale. Iar şcoala era mediul în care cunoaşterea, la început neutră şi seacă, se personaliza sub forma unui magisteriu care – pe măsură ce se desfăşurau treptele studiilor – devenea tot mai apropiat. Mulţi dintre noi păstrăm acest ideal; mulţi avem nostalgia lui, însă – pe măsură ce trece timpul – realizăm (tot mai acut) că el e, deja, unul foarte îndepărtat. Elevii/studenţii zilei de azi sunt foarte deosebiţi de profesorii lor – şi nu doar din raţiuni de vârstă.

Paradoxul declinismului

O ştim prea bine, mitul “vârstei de aur" şi al umanităţii care declină constant a însoţit civilizaţia de la începuturile ei (la fel ca – asemeni unui revers – mitul progresului şi al regăsirii stării paradisiace a începuturilor). Numai că, în centrul acestei viziuni pesimiste e ceva nelămurit: cum se face că urmaşii noştri sunt mai puţin buni decât noi, cei care i-am crescut? Căci, dacă elevii/studenţii zilei de azi “învaţă mai puţin", “ştiu mai puţin", “nu citesc", sunt victimele “analfabetismului funcţional" etc. înseamnă că noi, maturii, nu ne-am făcut treaba ca părinţi şi ca profesori. Binele nu poate genera rău decât dacă binele punctual (al educaţiei din familia sau şcoala noastră) e înconjurat de un rău universal (al lumii care “merge din ce în ce mai prost"). O asemenea viziune are la bază un gnosticism subiacent, dat fiind că ea nu poate răspunde întrebării următoare: cum se face că lumea bună de ieri a generat lumea haotică de azi? Dacă ieri am avut o economie înfloritoare, oameni politici responsabili şi o cultură în care ne regăseam (aproape) cu toţii, cum a fost cu putinţă ca – sub asemenea auspicii – să se dezvolte o generaţie de “bufoni", “iresponsabili" şi “ignari"? Singurul răspuns la această întrebare îl poate da un “agent exterior", o expresie a Răului cu R mare, care intră în timp şi perturbă istoria (secularizarea, mondializarea, /neo/fascismul, /neo/comunismul etc.). Ce ne rămâne dacă nu vrem să alunecăm pe panta gnozei? Un prim lucru (dealtminteri cât se poate de ştiinţific): faptul de a suspenda (un timp) judecăţile valorice (“bine" – “rău") şi de a încerca să descriem, cât mai adecvat cu putinţă realitatea la care ne raportăm. În speţă tinerii de azi. Cine sunt ei? Ghidul explorării lumii lor îl va constitui – în continuare – o carte recent apărută în limba română (chiar în acest an, la editura Baroque Books & Arts ): “Generaţia Internetului " a psiholoagei americance Jean M. Twenge (ediţia originală, cu titlul “iGEN " a apărut în Statele Unite în 2017, la Atria Books . Traducerea în limba română îi aparţine Loredanei Bucuroaia). Cartea doamnei Twenge e un comentariu aplicat al graficelor ce prezinta evoluţia felului în care adolescenţii generaţiilor prezentate mai jos (şi, în mod particular, a ultimeia) percep lumea în care trăiesc (aşa cum sondaje, chestionare şi interviuri, foarte nuanţate, sunt în măsură a sesiza această percepţie). Amatorii de cifre şi grafice vor găsi şi ei material în această lucrare. În ce mă priveşte, voi încerca să o reconstruiesc ca pe o poveste.

Vârste şi generaţii

Aşa cum bine ştim, istoria e continuă; faptul de a o împărţi în perioade sau – la scară mai mică – în generaţii are ceva arbitrar şi didactic. Şi totuşi, sunt o mulţime de elemente care fac ca tinerii de aceeaşi vârstă din diverse perioade istorice să aibă interese, comportamente şi repere diferite. Ba, uneori, surprinzător de diferite. Poate că acest lucru e mai vizibil acolo unde se formează módele (în speţă în Statele Unite), cert e că postbelicul american poate fi departajat – destul de clar – în patru generaţii: Baby Boomers -i (cei născuţi între 1946 şi 1964), Generaţia X (cei care-au venit pe lume între 1965 şi 1979), Millenials (apăruţi între 1980 şi 1994) şi, în fine, cei pe care autoarea îi numeşte “generaţia internetului" (iGen ) (cei născuţi între 1995 şi 2012). Grosso modo , putem păstra şi pentru lumea noastră distincţiile: 1946 – 1966 (copiii ocupaţiei ruse, ai foametei de după război şi ai represiunii interne), 1966 – 1989 (“decreţeii", inclusiv cei “instituţionalizaţi"), 1991 – 2002 (copiii tranziţiei) şi după 2002, cei europenizaţi. Fireşte că e loc de subdiviziuni: cei de până în 1964 au cunoscut – cu diverse intensităţi – nu doar lipsurile postbelice, ci şi efectele violenţei de stat din perioada impunerii comunismului, cei dintre 1965 – 1980 au avut ocazia de a experimenta urbanizarea, cu relativul ei progres material, cei de după 1981 au avut de-a face cu penuria anilor de izolare ai lui Ceauşescu, în fine, parte din cei născuţi după 2002 sunt fie în străinătate, fie crescuţi de părinţi singuri, sau de bunici în ţară. Dar – în linii mari – decupajele generaţionale propuse de Jean Twenge pot fi luate ca atare, mai ales dacă ne raportăm la ultimele generaţii, din ce în ce mai globalizate. Pe măsură ce ne uităm în trecut, problemele tinerilor au o componentă locală mai pronunţată; pe măsură ce ne apropiem de prezent şi módele sunt tot mai universalizate, preocupările lor se regăsesc în tipare ce nu mai ţin cont de graniţe. Anticipând puţin, cel mai important vector al acestei globalizări e tehnologia “la purtător", care e cu atât mai “naturală", cu cât generaţiile sunt mai apropiate de prezent.

Ocrotiţi, dar nu şi liniştiţi

Ce e propriu ultimei generaţii (cea care constituie obiectul de studiu al autoarei)? Faptul de a fi beneficiat de întreaga grijă a părinţilor şi de a fi crescut în condiţii incomparabil mai bune şi mai sigure decât orice altă generaţie precedentă. Urbanizarea a dus nu doar la creşterea nivelului de viaţă, ci şi la generalizarea familiei nucleare: mama – tata – copilul – care, în general, e unul sau sunt doi (iar mai mulţi destul de rar). Fiind doar unul, sau, oricum, mai puţini decât în “lumea tradiţională" şi trăind într-o lume mai prosperă – dar, în acelaşi timp, mai dinamică decât cea anterioară – copilul/ copiii e/sunt îngrijit/îngrijiţi cu mai multă atenţie. Lucruri care, pentru părinţi, ţineau de firescul vieţii la vârsta copiilor (de pildă faimosul ieşit afară “cu cheiţa la gât") au devenit de neimaginat în privinţa propriilor odrasle. Acestea din urmă nu doar că sunt mult mai bine hrănite (în lumea noastră, românească, sunt prima generaţie care poate mânca oricând, orice îşi doreşte. Evident, cu regretabile cazuri ale celor aflaţi în sărăcie extremă. Însă niciodată în istoria noastră, majoritatea copiilor nu a beneficiat tot timpul de un asemenea regim alimentar.), ci şi mult mai bine “încadrate". “Orele" (de pian, balet, desen, limbi străine etc.) din copilărie reduc la minimum posibilităţile de “pierdere în natură" a copilului care, în felul acesta, se află tot timpul într-un ambient sigur şi sub controlul adulţilor. Dar ce să facă un copil care şi-a terminat temele şi nu are “ore"? Stă în camera de alături, aplecat deasupra unui ecran. În felul acesta toată lumea e mulţumită: copilul că are ce face (ecranul acela e o fereastră către multiversul “lumilor ficţionale") şi parinţii, că-şi ştiu copilul acasă şi, pe de-asupra, nici măcar făcând gălăgie. Oricât de ciudat ar părea, aici e vorba de o simbioză – şi încă în trei! – a părinţilor, copiilor şi device -urilor. Poate că prima tentaţie ar fi aceea de a-i acuza pe părinţi (doar ei sunt maturii), însă îşi au şi ei justificarea lor: e drept că această epocă e cea mai prosperă – la scară mare – din istorie, însă trăim într-o prosperitate precară . Nenumăratele crize din ultimele două decenii, culminând cu cea de după 2008 (adică exact perioada în care au crescut tinerii iGen), asaltul mediei apocaliptice (plină de violatori, răpitori şi criminali în serie – în ciuda faptului că, la scară socială, violenţa e în descreştere), frica de infecţii, de accidente (mai ales în familiile cu un singur copil) stau la baza acestei protecţii a copiilor, care tinde să devină paroxistică.

Omniprezenta singurătate

Reversul ei e, în viaţa copiilor, mai puţină socializare cu cei de vârsta lor (în afara şcolii), mai mult timp petrecut acasă şi – mai ales – în faţa ecranelor (în particular a telefonului mobil). Pentru această generaţie, Stay Home nu e o invenţie a ultimelor două luni, ci un mod de viaţă pe care l-au exersat – de bună voie sau nu – de multă vreme. Ce e interesant, e faptul că ei înşişi s-au obişnuit cu această viaţă călduţă, în umbra părinţilor. Copiii generaţiei Internetului – în ciuda spectaculoasei lor dezvoltări somatice – se maturizează mult mai încet decât tinerii de aceeaşi vârstă aparţinând generaţiilor precedente. Faptul că cineva le poartă tot timpul de grijă, îi ghidează şi decide în problemele importante îi predispune la închiderea în bule de prieteni (cu acelaşi gen de preocupări) şi la o amânare indefinită a contactului cu o realitate care, pe măsură ce trece timpul, e percepută ca fiind tot mai ameninţătoare. Dar ce fac? Între siguranţa şi confortul statului acasă şi nevoia de socializare în grup proprie vârstei (să ne amintim de “complexul homarului" al Françoisei Dolto) se interpun ecranele “jucăriilor inteligente". Mai mult decât orice, acestea le-au acompaniat evoluţia (şi, ca un indice de generaţie – care-i deosebeşte de cele precedente – mulţi dintre ei nici măcar nu-şi mai amintesc când au primit primul iPhone ) şi sunt, dacă mă pot exprima astfel, “cei mai buni prieteni" ai lor. Un lucru e cert, şi anume faptul că un adolescent al zilei de azi petrece mai mult timp pe telefon, nu decât alţii de aceeaşi vârstă din alte vremuri, ci decât relaţionând efectiv cu cei de vârsta lui: 6 ore pe zi (din timpul lui liber), din care peste 2 ore sunt dedicate trimiterii de mesaje. În fapt, acestea din urmă sunt principalul mod de relaţionare al copiilor şi al tinerilor din ziua de azi. Izolarea aceasta contribuie şi ea la perpetuarea copilăriei şi întârzierea maturizării. Asemeni vietăţilor “de pe malul râului" din romanul lui Kenneth Grahame, tinerii zilei de azi preferă să nu vină în contact cu “lumea cea mare"; reducţia ei la o imagine pe un ecran depotrivă o “domesticeşte" şi o încarcă cu tot posibilul imaginaţiei. Fiecare “gustă" “lumea lui" şi, în mici grupuri şi-o împărtăşesc sub forma imaginilor similare. O lume, sau poate doar semnele ei: “poze drăguţe", imagini pitoreşti de amator, meme şi, mai ales – obsesiv – selfie -uri. În selfie eşti tu ca imagine, tu ca fotograf, tu ca regizor şi tu ca manager. Existenţa ta în lume e validată de like -urile şi/sau etichetările celorlalţi.

Cine ne priveşte din imagini şi cine ne vorbeşte pe net?

Orice imagine publică e o modalitate de expunere. Cu cât copilul sau tânărul are mai puţine contacte cu ceilalţi pentru a-şi ajusta, în funcţie de atitudinea lor, expresia publică, cu atât ieşitul “pe ecran" e mai riscant. Pe de-o parte, the new media sunt locul ideal al unei exhibări narcisiste (în virtutea căreia fiecare e important pentru că e “el"/"ea", personajul cotidian al propriilor postări), pe de alta, cine se afişează în felul acesta se expune judecăţii tuturor celorlalţi. Iar judecata aceasta nu se mai încurcă în discursuri, ci ia forma unei reacţii de moment: un like , un emoticon, un cuvânt sau – şi mai simplu – numărul de vizualizări. A avea un număr redus de privitori, a primi dislike -uri sau emoticoni hidoşi şi – culme a sadismului – comentarii dispreţuitoare, e forma cea mai radicală a marginalizării. Dar un adolescent de azi se simte marginalizat nu doar dacă e victima unor asemenea forme de cyberbullying , ci şi dacă (are impresia că) nu e tot timpul în top, că nu primeşte atenţia pe care (consideră că) o merită, dacă nu e “popular" şi nu-(ş)i creşte numărul de “urmăritori". Ecranele sunt fascinans (un glob de cristal pe care poţi urmări ce fac ceilalţi – mai ales actualii şi foştii iubiţi), dar şi tremendum (pentru că, la fel, ceilalţi te văd şi te judecă pe tine). Lucrul acesta e mai acut în cazul fetelor (dat fiind că, într-un grup de vârstă cu maturizare lentă, băieţii se dezvoltă psihic şi afectiv încă mai lent şi rămân – vreme mai îndelungată – dependenţi de jocurile video); pentru ele imaginea contează mai mult şi, în egală măsură (nefiind atât de înclinate spre soluţionarea fizică a conflictelor), cuvintele le dor mai tare. Vor nu doar să vadă, ci şi să fie văzute şi, în acelaşi timp, se tem de acest lucru. Compromisul e masca (nici ea – decât în forma botniţei chirurgicale – nu e o invenţie a ultimelor săptămâni): cele mai multe se acoperă cu straturi de fond de ten, îşi epilează sprâncenele, îşi accentuează genele şi linia ochilor, căutând – instinctiv sau intenţional? – să se conformeze unui model arhetipal. Efectul e cel al stereotipiei, iar diferenţele le (mai) fac postările cu pisici hazlii şi clipurile cu preferinţele muzicale.

Adolescenţă, numele tău e fragilitate

Masca ascunde – imperfect – un ecorşeu. Dincolo de imaginea afişată – cât mai cool – e o sensibilitate extremă. Exaltarea de moment alternează cu căderi abisale, amuzamentul cu plânsul, bucuria cu momentele de sadness , totul e instabil, stările lăuntrice sunt bântuite de furtuni pe care nu le anunţă nimic şi luminate de răsărituri apoteotice. Acesta e imperiul nemărginit al emoţiilor, al feeling -urilor. Dacă, vreme de secole, civilizaţia a însemnat controlul acestora, acum ele se expun fără nici un paravan şi, bineînţeles, îl expun pe cel ce le încearcă. De unde, pe de-o parte, o raţiune în plus a preferinţei pentru izolare a adolescenţilor (“când eşti singur, nimeni nu te vede în momentele tale de fragilitate"), pe de alta, o coalizare a celor afectaţi de ele împotriva a tot ceea ce (fie şi potenţial, nu doar real) i-ar putea destabiliza. Tensiunile adolescenţei nu mai sunt etape intermediare ale trecerii către o altă vârstă, încercări ale luptei cu sine însuşi, ci stări – adică situaţii care se perpetuează idefinit – ale unor persoane pentru care nu mai e de loc clar dacă (mai) trec de la o vârstă la alta şi de la care la care s-ar face trecerea. Ascensiunea emoţiilor e sincronă cu creşterea gradului de anxietate. Afectaţi de orice, copiii zilei de azi poartă cu ei o nesiguranţă funciară ce nu se topeşte decât la căldura familiei şi, eventual, la distanţa pe care virtualizarea lumii i-o dă celui care butonează un ecran. Rata depresiilor (şi – încă mai trist – a sinuciderilor în rândul tinerilor) urmează îndeaproape dezechilibrele emoţionale. Nesiguranţa personală se proiectează şi în lume: astfel se dezvoltă culturi ale suspiciunii (fake news -urile şi alternative facts -urile sunt /şi/ expresii ale lor), ale cinismului (ca mască de tip Jocker , menită a ascunde spaima sau tristeţea) şi nenumărate forme de autism care îşi caută dezlegarea în tot soiul de terapii (autogene, pe baza informaţiei de pe net, sau de grup, prin aderenţa la mici secte unite de o ideologie partajată depotrivă fratern şi fanatic). Instabilitatea economică şi politică a lumii în care trăim, absenţa unei culturi care să redimensiuneze încercările omului nu fac decât să amplifice acest “vid existenţial" pe care tinerii îl experimentează de la vârste tot mai mici.

Nici – nici – nici

Tot ceea ce ni se părea normal la un adolescent devine, pe zi ce trece, un orizont tot mai îndepărtat. Tinerii de azi se întâlnesc tot mai puţin în persoană; de altminteri ce să facă în marile aglomerări urbane, după ce şi ieşitul la mall s-a banalizat?! Prin urmare, vorbesc mult mai puţin unii cu alţii şi au probleme reale de relaţionare (evident, cu grave consecinţe pe plan emoţional). Poate părea ciudat, dar şi flirtează mult mai puţin. Va fi fiind şi din cauza fricii de eşec (care ar fi un colaps emoţional) şi din aceea a nenumăratelor poveşti terminate cu dezamăgiri (pe care le vehiculează deopotrivă presa şi filmele de dragoste – ambele prezente pe internet), dar, neîndoielnic, la mijloc e şi teama ieşi din spaţiul de siguranţă şi de a te investi (inclusiv afectiv) într-o relaţie (care, în esenţa ei, nu e niciodată în întregime “sub control" – tocmai pentru că iubirea aduce, mereu, noul în vieţile noastre). Dacă nu se caută şi nu se adună în cupluri, fac şi mai puţin sex decât generaţiile mai vârstnice. Nici aventurile de o noapte nu-i atrag, dată fiind nesiguranţa legată fie de partener, fie de protecţie, fie de boli. Oricât de straniu ar suna, beau mai puţin. Alcolismul se asociază pe de-o parte cu pierderea controloului propriu, pe de alta cu altercaţii ce se pot termina prost, aşa că nici iniţierile bahice nu mai sunt ce-au fost odată. E drept că, în schimb, (cel puţin cei din State) consumă mai multă marijuana. Cel mai slab dintre droguri e văzut mai curând ca o substanţă psihotropă, care îi linişteşte şi are o funcţie relaxantă (sub această etichetă e şi autorizat – nu peste tot! – consumul lui). Numitorul comun al tuturor acestor atitudini e, evident, individualismul: eu şi cu mine însumi, dacă nu petrec mai bine, cel puţin sunt mai liniştit decât cu alţii. Nu risc nimic, îmi văd de ale mele şi caut să răzbesc într-o lume din ce mai concurenţială. La intersecţia dintre scăderea numărului relaţiilor dintre băieţi şi fete şi obstinaţia pentru studii şi carieră, victima e natalitatea. Tinerii zilei de azi sunt mai puţin deschişi ideii de-a întemeia o familie şi faptului de a avea un copil. Iar atunci când o fac, vârsta medie a căsătoriei urcă spre 28 – 29 de ani, iar copiii vin abia după 30. Individualismul acesta e accentuat de poveştile crizei (2008 – 2012), cu datoriile ei, pe care le vor fi auzit în copilărie, de creşterea costului studiilor, a imobiliarului şi de dificultatea de a-şi găsi un job onest. Pare că interesul realizării (faptul de a avea bani pentru shopping e o valoare cardinală în această generaţie) a relativizat depotrivă prieteniile şi relaţiile: da, ne distrăm puţin, însă – în această lume – fiecare e pe cont propriu.

Despre inutilitatea instituţiilor

Una din formele acestui individualism este ochiul critic cu care privesc aproape toate instituţiile sociale. Începând, evident cu şcoala – de care au suficient timp să se sature în cei 12 ani obligatorii. Ce văd ei în ea? O structură vetustă, ce funcţionează mai curând pentru profesori (cu “raportările" lor), decât pentru ei, un amalgam de cunoştinţe în care câteva lucruri utile sunt îngropate sub un munte de steril şi o grămadă de lucruri plicticoase, ce nu vorbesc nici emoţiilor, nici imaginaţiei. Onest vorbind, “văzul lor enorm şi simţul monstruos" numeşte destul de corect problemele educaţiei! E drept că ideea “treptelor" maturizării – cu examenele lor feroce, a muncii epuizante pe un subiect sau la o materie (menită nu performaţei formale, ci interiorizării unei discipline a lucrului făcut temeinic) şi desfăşurării unei problematici (literare sau ştiinţifice) în toată amploarea ei nu le mai spun nimic. Ei vor puţin, în stil de show , cu link -uri şi – mai ales – util. Dat fiind că nimeni nu ştie cum va fi viitorul, utilitatea aceasta are rolul unei ancore, menită a le oferi un reper în incertitudinile vremurilor ce vin. Nici religia nu-i mai atrage. Pe de-o parte şi ea – cel puţin în latura ei eclezială – le apare ca fiind “demodată", pe de altă parte – în ceea ce priveşte problemele ultime – convingerea lor (născută din individualism) e aceea că fiecare e liber să creadă şi să decidă ce doreşte, atâta vreme cât nu îi afectează pe ceilalţi. Probleme sensibile, precum orientarea sexuală (în speţă homosexualitatea), sexul premarital, avortul sunt lecturate sub semnul acestei libertăţi a cărei responsabilitate e strict personală. Ideea că o instituţie (adică o structură formalizată a puterii) se amestecă în aceste probleme atât de personale – căci ţin de propriul corp – li se pare, multora dintre ei, revoltătoare. E, alături de estomparea catehezei şi de excentrarea familiilor, una din cauzele îndepărtării lor de religie. Într-o lume în care fundamentul religios e încă pregnant, precum cea americană, aceasta e generaţia cea mai puţin interesată de credinţa dispensată de bisericile instituţionalizate. Asta nu înseamnă, evident, că tinerii acestui timp nu au probleme spirituale.


Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro


3006 afisari



O altă categorie
fdaniel [utilizator], Sâmbătă, 23 mai 2020, 13:40
+1/1
Mai e o categorie, majoritară: iubesc trei luni de vacanță, nu au habar de nimic (dovadă analfabetismul funcțional generalizat) și clamează un statut nesusținut de nimic din ceea ce fac și știu...
Rezultatele se văd
comenteaza
Cookie Settings