​ Festivalul George Enescu. Când muzica te apropie de Icarus, în timp ce politica sună a sticlă pisată - Hotnews Mobile
1 € 1 USD 4,3853sâmbătă 04 dec 2021

​ Festivalul George Enescu. Când muzica te apropie de Icarus, în timp ce politica sună a sticlă pisată

de Dana Cristescu Sâmbătă, 11 septembrie 2021, 18:44
- a A+
Imagine
Festivalul Enescu. Toți învățații spuneau că după pandemie nimic nu va mai fi la fel. Fals. Cel puțin noi putem infirma. E la fel și chiar mai scump. Scandal, țintire spre nimic, zero construcție. Cât nu vin însă minerii, e încă bine. Nici nu mai știi ce e mai dăunător, mai toxic, gunoiul stradal sau politic. În toate aceste convulsii, Festivalul Enescu funcționează deja ca o oază. Refugiu. Adăpost antiatomic. Ireal, aici se schimbă totul. Intri într-o altă lume. Nici nu știi, ești tu sau avatarul tău? Aici găsești viață, aer proaspăt, hrană pentru suflet. Festivalul Enescu.


Viori. Romantism. Bach Bis

Cel puțin în prima parte a săptămânii, violoniștii au dominat concertele. Probabil, de aceea, săptămâna a fost și mai intensă, cel puțin în ceea ce privește prezența publicului. Mai multă lume. Nu-i mai puțin adevărat că, vioara ca sound (frecvență hertziană) e soprana instrumentelor. Prin urmare, apare firesc să fie mai iubită sau mai înțeleasă. Desigur, nu că star sistemul n-ar funcționa și în această zonă, pentru toate instrumentele, pentru toate orchestrele, și, chiar, pentru compozitori, și nu mă refer la contemporani. Și, deși programul festivalului nu a fost generos cu Bach, bis-urile violoniștilor au adus Bach pe scenă din abundență.

Dar să ne reluăm intinerariul muzical. La Ateneu, sâmbătă după amiază, am fost așteptați de Orchestra de Stat din Atena, dirijată de Stefanos Tsialis. Concertul a început cu omagierea celui care a fost Mikis Theodorakis (în memoria căruia, statul grec decretase trei zile de doliu național). Recunosc că, dată fiind structura programului, deschidere cu Cinci dansuri grecești de Nikos Skalkottas, mă așteptam să schimbe tot cu dansuri, dar compuse de Theodorakis. Celebrele "7 dansuri grecești" pe care Maurice Béjart (Ballet Béjart Lausanne) a realizat un balet nemuritor. Dar nu, foarte profi, oamenii s-au ținut de program. Nu atât de cunoscut ca urmașul său, însă, clar cu influențe mari în creația acestuia, suita de dansuri sînt expresia căldurii și frumuseții umane ale acestui popor.

Momentul, nu de șoc, e totuși laureată a Concursului Mozart, Salzburg, 2016, dar de încântare maximă, a fost interpretarea Fanteziei pentru pian și orchestra de George Enescu, dăruit nouă de Saskia Giorgini. O pianistă excepțională. Mulți vor zice, ei, bine, nu e o lucrare complicată, până la urmă a compus-o un copil (la 12 ani începută, finisată la 17). Da, probabil, dar ca toate opusurile sale intensitatea e atât de mare că poate copleși. Pianul e în totalitate subsecvent orchestrei, spre deosebire de concertele clasice, motiv pentru care, cu atât mai mult trebuie apreciat solistul care reușește să-ți încânte auzul cu această muzică proaspătă și cu linii melodice delicate, cu multă strălucire și routnjime în structura compozițională. În partea a doua a urmat Simfonia în re minor de Cesar Frank. O lucrare generoasă, cu spectru musical larg, intensitate gradată, care s-a potrivit cu stilul orchestrei, am simțit-o cumva construită pe tiparul feeling-ului grecesc. O reușită totală.

Seara, de fapt, două seri la rând. Prima în format concertistic standard, a doua cu un program vocal simfonic marca José Cura, am avut gazdă Orchestra Philharmonia din Londra, dirijor Santtu-Matias Rouvali, la vioară Nemanja Radulović. Prima seară, Suita de dansuri Sz. 77 de Béla Bartók, Concertul nr. 2 în sol minor pentru vioară și orchestra, op. 63 de Serghei Prokofiev și Simfonia nr. 3 în do major, op. 21 de George Enescu. Bartok și Enescu s-au născut în același an. Nu-I unește numai faptul că sînt compozitori, ci și mari culegători de folclor. Suita cu un sunet vivant, accentuat de instrumentele de suflat, alămuri și lemn, începe în sonorități specifice maghiare și se termină în ritmuri românești. O deschidere interpretată cu nerv și măiestrie menite să-ți crească apetitul.

Exoticul Nemanja ne-a purtat apoi în frumoasa lume a lui Prokofiev. Fără răsturnări tehnice, dar solicitind solistului vituozitate, disponibilitate, flexibilitate. Poate pentru mulți sînt deja părți care le-au sunat familiar. E și ceva adevăr în asta. Exact în aceeași perioadă, Prokofiev compune muzica baletului Romeo și Julieta. Nu reîntâlnim fragmente, dar simțim similarități în stil și note cheie. Prima mișcare începe direct solistic, cu tema principală, în cheie meditativă și, ca urmare, se intră în dialog cu violoncelul și basul, întotdeauna atât de frumos și natural. Pasajele de virtuozitate ce urmează sînt împletite cu modulațiile orchestrale și conversații inefabile cu fagotul, flautul, violocelul, contrabasul. Muzicalitatea lucrării e explicată de teme și, evident, de felul cum a fost scrisă (măsuri, tempi ..). Pornește de la muzica tradițională rusească și ajunge la teme cu arome spaniole. Interpretarea pe măsură. Nemanja e oricum un violinist flamboaiant iar înțelegerea cu orchestra a fost perfectă. Fără să îndepărteze nimic din substanța opusului, Radulović a marșat pe ceea ce l-a făcut pe el celebru, o deosebită versatilitate coloristică și timbrală. Iar orchestra a intrat în jocul său.

În partea a doua a urmat Enescu. Cum spunea Jurowski, din punctul de vedere al orchestrei, Simfonia a III-a este un Everest, "iar ca să urci acest munte trebuie să dispui de un grup de muzicieni bine pregătiți și dispuși să se aventureze în acest univers sonor". Din acest motiv este cântată rar, de fapt, numai în festival. Exista o realitate care, probabil, a determinat o partitură așa de sofisticată, frământată, chiar turbulentă. Era primul Război Mondial. Pentru mine, simfonia sună unic. Eu "văd" pentru fiecare "notă" sumbră, nu în sensul de notă muzicală, apare una luminoasă, raza de speranță, probabil de-asta e și așa "întortocheată" pentru cine o cântă. Probabil, de-asta necesită și orchestră mare și instrumentiști de valoare. E ceva special, nemaîntâlnit. Dacă nu o interpretezi perfect, iese un haos. Muzica frumoasă iar corul din ultima parte te duce și mai tare într-o altă lume, celestă. Orchestrei nu numai că i-a ieșit, dar interpretarea a fost referențială.Dramatism, cromatică muzicală, sunet edenic. La final, aplauze meritate din plin.

A doua seară a orchestrei, mai specială. Fostul tenor José Cura, devenit între timp compositor, a fost și la pupitrul orchestrei.
Am ales doar lucrarea Ecce Homo (Triptychum: Magnificat; Calvarium; Stabat Mater). Poate că cel mai bine ar fi fost să fie lumea în sală pentru că, vizualul realizat de Carmen Lidia Vidu, aș spune, a fost cheia înțelegerii lucrării. Nu știu ce s-a văzut în transmisia on line, dar dacă proiectorul nu era conectat la mixer, înseamnă că nu s-a văzut nimic. Lucrarea e scrisă când la noi încă mai bântuia comunismul, 1989, și are încărcătura mistică a unor lucrări precum Stabat Mater, dar proiectată pe condiția umană, tangibilă. Disperare și speranță, credință și dragoste. Lucrarea a beneficiat și de o interpretare de excepție: Elisa Balbo, Maria (soprană); Ramón Vargas, Cristo (tenor); Roxana Constantinescu, Magdalena (alto); Marius Vlad Budoiu, Iuda, Tribunos, Ioannes (tenor); Nicolas Testé, Vox Creaturæ, Caiphas, Pilatus (bas); Vlad Ivanov narator. Cadoul lui Cura pentru ediția aniversară a fost a Festivaluluia fost Te Deum, compoziție pentru soprană (Polina Pastirchak), cor și cor de copii (Corul Academic Radio, Corul de Copii al Radiodifuziunii).

Ziua de duminică, așa cum îi stă bine călătorului, a început cu muzică la Auditorium. Cvartetul Fine Arts, la Pian Itamar Golan. Cu tradiție în muzica de cameră, ar fi fost un concert de neratat. Interpretarea lor a fost la superlativ, nu că ar fi vreo noutate acest lucru. Lucrările din program le recomand pentru playlistul de mașină sau iPod sau ce-o fi. Iarăși, cu comanda repeat. Lv.Beethoven: Cvartetul de coarde nr. 1 în fa major, op.18 nr.1 D. Șostakovici Cvartetul de coarde nr. 1, op. 49 G. Enescu Cvintetul cu pian în re major Prima lucrare, este departe de ce popular știm despre Beethoven, dar foarte aproape de genialitatea sa. Simplu și armonios, Beethoven tânăr dezvoltă cu acuratețe liniile melodice. Aici, cumva Beethoven ne arată câteva din secretele laboratorului său. Muzicalitate, exuberanță, inflexiuni lirice. Șostakovici, o lucrare scurtă, plină de vioiciune, chiar fără sonoritățile specifice compozitorului, un fel de compoziție chill out music. Cvintetul, o altă lucrare de tinerețe a lui Enescu. Sună jazzy, spumos chiar, se simte virilitatea vârstei.

La Sala Radio, seria Muzica Sec. XXI, a produs o întâlnire la înălțime. Orchestra Filarmonicii Mihail Jora din Bacău, dirijată de Jessica Cottis, cred că singura dirijoare din Festival, au prezentat două compoziții superbe. In Exile, Concert pentru violoncel, bariton și orchestra de Jonathan Dove (ce nume frumos!), libretist Alasdair Middleton și Strum by Jessy Montgomery. ( Soliști violoncelistul Raphael Wallfisch și baritonul Simon Keenlyside. Având la bază memoriile mamei violoncelistului "Moșteniți adevărul 1939-1945: Experiențele unei supraviețuitoare de la Auschwitz și Belsen", compozitorul și libretistul realizează această lucrare ca pe un drum, călătoria, exilul, suferința, speranța. Așa s-au ales și tonalitățile grave, sumbre, ale baritonului și violoncelului, funcționând ca alter ego. Am tot repetat, orchestrele noastre sub conducerea dirijorilor străini, buni, normal, sună total altfel. Lucrarea are acest fundament operatic. A urmat, în contrast, Strum (Pizzicato), opus cu ritm, virtuozitate, dinamicitate.

La Ateneu, London Mozart Players, iarăși unul din asamblurile cu un singur concert, deși cutuma festivalului e de două. Dar și această unică apariție a fost foarte intensă. Doar vorbim de Mozart. Prima lucrare, Concertul nr. 4 în mi bemol major pentru corn și orchestră K. 495, solist FELIX KLIESER. Născut fără brațe, Felix și-a urmat totuși pasiunea pentru muzică. Și la cel mai înalt nivel. Cu un dispozitiv acționat de degetele de la picioare, el cântă la corn. O adevărată inspirație. O interpretare fără cusur, frazare și distincție superbe, emoționant. La fel și encoreul, din Mozart concertul nr.2. Dirijorul, Nicolae Moldoveanu, a condus ansamblul cu delicatețe și precizie. A urmat Marea Missă în do minor K. 427, care, probabil, și epuizați emoțional în prima parte, nu a mai prea sunat Mare. Chiar dacă s-a cântat corect, vocile, fiecare în parte cu calitățile sale, a lipsit ceva, n-a venit de undeva, sclipirea, liantul care să dea senzația unui întreg armonizat. Poate data viitoare. Soprane: Elena Moșuc, Emilie Rose Bry; tenor: Ioan Hotea; bas: Adrian Sâmpetrean.

Din păcate, ziua de duminică, a venit cu două vești proaste. Două dintre cele mai proeminente personalități contemporane ne-au părăsit devreme și neașteptat. Ion Caramitru și Ivan Patzaichin. Măreția lor noi n-o putem încă cuprinde în cuvinte. E și mai trist că, în timp ce la Paris s-au organizat funerare naționale pentru Belmondo, în Grecia s-a decretat doliu național 3 zile pentru Theodorakis, la noi, pentru doi oameni care aparțin deja Universalității, nu s-a putut organiza nimic, fără doliu național. Săracii, au părăsit această lume pe fondul celor mai abjecte scandaluri politice. Ba, au mai avut parte și de infecte și ipocrite mesaje in memoriam pe rețelele de socializare ale politicienilor. Prea absorbiți de propria persoană, indiferenți cu cine e mai presus de ei.

Luni chiar se simțea în aer nevoia unei evadări. Așteptam să intru în Ateneu, îmi țiuiau urechile de-atâta falsitate. Orchestra de Cameră din Basel, dirijată de Ádám Fischer. În prima parte, Concertul în la minor pentru pian și orchestră op. 7 de Clara Schumann, op 7 a fost interpretat la pian de Alexandra Dariescu. O lucrare școlărească, posibil, și de aceea rar cântată. Nu este chiar de festival, ceea ce a și dezavantajat-o pe Alexandra, interpretarea pierzându-se undeva în zona cât pe ce să fie frumos. În schimb, totala alta a fost situația cu Scoțiana, Simfonia nr. 3 în la minor, op. 56 de Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, ce urmat după pauză. Unitară și în același timp diversificată în cadrul ei, simfonia descrie călătoria compozitorului în Scoția. Impresionat de peisaje, reținut în ritmurile folclorice locale, chiar din prima mișcare simțim din tonul solemn, chiar grav că, a fost impresionat de impunătoarele așezăminte bisericești. Simfonia se completează cu intonație dramatică și orchestrație masivă. Tabloul e colorat, ba de niște suflători, ca cei de la intrările în palat, apar noi teme și, chiar o ploaie. Da, ni se adduce aminte că, totuși, domnul a compus Visul unei nopți de vară. Linie melodică intensă și plasticp, presărată cu frumoase solouri. Încheierea este o mișcare de mare forță dramatică, traversată de o energie ritmică extraordinară. Pe cât de copleșitoare este lucrarea, pe-atât de covârșitoare a fost interpretarea.

Seara, una dintre cele mai așteptate orchestre, și prin moștenirea lui Celibidache, Filarmonica din München. Două seri în care l-am avut la pupitru pe Valery Gergiev, iar soliști, în prima seară Leonidas Kavakos, iar în a doua seară pe violoncelistul Gautier Capuçon. Concertul în re major pentru vioară și orchestră op. 35 de P.I. Ceaikovski a deschis balul. O compoziție luminoasă, chiar atipică, dar normal, totuși, este singurul său concert de vioară, deci fără termen de comparație. Este o lucrare ce conține pasaje dintre cele mai dificile și spectaculoase din era post-Paganini și mai presus de toate are parte de o inventivitate melodică, foarte generoasă, orchestrație strălucitoare și magistrală, o intensitatea a lirismului care o străbate de la început la sfârșit, combinat cu poezia autentică, celebra Canzonetta, care i-a garantat succesul la public. Kavakos era ideal ca solist, însă în seara respectivă a fost doar aproape ideal. Dar seara nu se încheiase. Simfonia nr. 6 în la major WAB 106 de A. Bruckner. Mai rar cântată, compoziția are o frumusețe și poezie ascunse. Fără să fie zgomotos grandioasă, muzica pictează spații pastorale, creează intensitate emoțională. Și toate acestea sînt în mâna lui Gergiev (a dirijat fără baghetă) și a unei orchestre care merge unsă. Alămurile poate că au fost peste ce trebuia, însă mi-e greu să cred că a fost o scăpare ci, mai degrabă, o problemă în sonorizarea de sală. În al doilea concert, Șostakovici, concertul nr. 1 în mi bemol pentru violoncel și orchestra, op 107 este acel concert care îți face viața mai frumoasă. A fost dedicat marelui Mstislav Rostropovici. O orchestrație redusă pentru a putea personaliza intrarea fiecărui instrument, cu un cornul pe post de copilot al violoncelului, opusul a devenit un instant hit. Cere mare virtuozitate și trăire. Capuçon le-a avut pe amândouă. Simfonia nr. 1 de Brahms în do minor, op 68 cred că a fost totuși punctul culminant. Cu miezul beethovenian, motivul pentru care te și înhață imediat, dar și sonorități ce prefigurau deja începutul sfârșitului clasicismului. Filarmonica din Munchen e croită pentru astfel lucrări. Ei știu exact cum să te "frângă", e rețetă secretă. Dar în acea seară am primit și noi pastila.

Ateneu, 7 septembrie. Academy of St. Martin in the Fields, vioară Nikolaj Szeps-Znaider. Un program de vis început, normal, cu Uvertura Visul unei nopți de vară de Medelssohn Bartholdy. O compoziție tumultoasă a adolescentului pe-atunci, exprimând viziunea sa asupra piesei lui Shakespeare. Fiecare instrument e lucrat la filigran, totul se îmbină impecabil. Orchestra are un sunet special, greu de găsit la alții. Cum spunea maestrul Remus Azoiței (16 septembrie la Ateneu): "Sunt multe ansambluri și orchestre mari și bune în vest, de fapt, toate în vest cântă la înalt nivel, dar ei sunt din alt film cu totul. Culoare, precizie, rafinament, stil, un fel de Rolls Royce al ansamblurilor de orice fel. Chiar jos pălăria!" A urmat Simfonia in do major de Bizet. Având practic aceeași vârstă cu Mendelssohn, 17 ani, Bizet, mai cunoscut pentru celebra operă Carmen, se dezvăluie cu această simfonie ca un viitor mare compozitor, în stilul său normal. Muzica vârstei, multă șampanie, luminozitate, balansate în partea a doua cu puțină melancolie, pentru ca pe final să fie reluată voioșia din prima parte. Cel mai așteptat moment Concertul nr. 1 în sol minor pentru vioară și orchestră op. 26 de Max Bruch. Frumusețea liniei melodice înduioșează și o statuie. Transmite multă căldură, stare de bine, părțile de virtuozitate nu zgârie cu nimic din structura fluidă a concertului. Znaider a simțit perfect și a redat maiestuos lucrarea. Exact momentul când știi la ce e bună muzica clasică. Următoarele două zile, chiar dacă concertele au fost în serii diferite, în fapt am avut parte de aceeași serie Mari Orchestre, și la Ateneu și la Sala Palatului.

La Ateneu, Orchestra Filarmonicii Regale, dirijor Vasily Petrenko cu soliști viloniști Julia Fischer și Dmitri Sitkovetski Vasily Petrenko și și Paavo Järvi, să precizăm, în ochii publicului meloman, sînt principalii candidați pe care și-i doresc să-i urmeze lui Vladimir Jurowski la conducerea artistică a Festivalului Enescu. Asta pentru menținerea standardului și dezvoltarea acestuia. Prima din program, Suita a II-a pentru orchestră op. 20 de G. Enescu, fusese cântată și de bavarezi. Dar n-am ami amintit-o că mi-a plăcut mai mult interpretarea regalilor londonezi. Mai apropiată de patosul enescian, cu linii melodice diafane, armonii cromatice mai palpabile. Și pentru că tot ne învârteam în nopțile de vară, a venit la fix Concertul în mi minor pentru vioară și orchestră op. 64 de Mendelssohn. E un fel de pop concert, o mostră de melodicitate. Fără complicații, curge. Julia Fischer puțin estompată. Poate nu cea mai bună zi a ei. Nu știu dacă coincidență, dar și seria Brahms a continuat. Simfonia nr. 4 în mi minor, op. 98. Cel puțin, de zece ani, de când Terrence Malick a lansat Tree of Life, imediat îmi vine în minte secvența cu Brad Pitt, dirijând și arătând copiilor coperta discului, iar copiii ascultând la masă a 4-a de Brahms. Începută simplu, în realitate, descoperim o energie inventivă exuberantă, există o virtuozitate cifrată în interior, atinge mai multe niveluri lingvistice. Cantabilitate a la Bach, popular maghiar în pizzicato și ritmurile sincopate, Debussy pe viole și viori. O interpretare de bijuterie a coroanei.









A doua seară, din nou Enescu! Sitkoveski în Capriciul român pentru vioară și orchestra. Este multă durere și trăire în acestă lucrare. Cred că a fost chiar alegerea violonistului. Cred că își dorea să fie dintre cei care au privilegiul de a cânta muzica acestuia. Cu filon folcloric cap-coadă, vioara doinește de fapt, este o voce. Emoționant momentul. Iar emoția a fost însutită de interpretarea Simfoniei nr. 5 în do minor op. 67 de L.v. Beethoven. Despre simfonie în sine nu mai e nimic de spus, practic, nu i-au mai rămas decât interpretările. Încă din monetul creației standardele au fost setate foarte sus. Există capcane foarte multe. Dar Petrenko și ai săi nu au căzut în niciuna.

La Sala Palatului, alți britanici, nici nu zici că au ieșit ci că au intrat. Orchestra Filarmonică din Londra, dirijor Edward Gardner și soliști violonista Patricia Kopatchinskaja și violoncelistul Nicolas Alstaedt.










Din zestrea lor de muzică clasică, londonezii ne-au adus în deschidere: Dansuri rituale din opera Căsătoria de vară de Michael Tippett. N-am mai auzit. Dar a fost dragoste la prima vedere. Caracterul popular și filonul dansant al temelor muzicale au și ajuns mai ușor la suflet. Patricia nu putea cânta ceva banal și, mai ales, să nu fie românesc, adică, Enescu. Sonata nr. 3 pentru pian și vioară op. 25, "în caracter popular românesc" (aranjament pentru vioară și orchestră de Valentin Doni). Lucrarea este o reluare a neuitatei interpretări a Patriciei cu regretata Mihaela Ursuleasa la pian. Cu orchestrație, în primă fază, nici n-am recunoscut-o. Alfred Cortot spunea despre opus că este "o evocare în sunete a sentimentului de mister pe care ți-l dau nopțile în România: jos, câmpia tăcută, nesfârșită, pustie; deasupra, constelațiile care deschid spre infinit". A mers până la lacrimi rendiția Patriciei secondată briliant de orchestră. Prima seară s-a încheiat cu Variațiunile Enigma de E. Elgar, ne-am întors la muzica englezească. Există și baletul semnat de Frederick Ashton. Un tablou de familie și prieteni în care fiecare variațiune portretizează pe cineva și interacțiunile sale. Lucrare lejeră, cu mult umor. În a doua seară, festinul a continuat cu Uvertura Tannhäuser de Wagner, poate puțin britishizată. Și, din nou, Enescu. Englezii ne-au făcut chiar o surpriză plăcută, având în ambele seri Enescu. Simfonia concertantă în si minor pentru violoncel și orchestra, op. 8. Nicolas Alstaedt, s-a văzut că îi facea mare plăcere să interpreteze lucrarea, care e recognoscibilă în stilul enescian, dar este mult prea nediferențiată solist - orchestră. Nu e pentru cine vrea să iasă din mulțime. Și înainte de întoarcerea în Regat, poate, Filarmonica a ținut să ne lase paf cu interpretarea Simfoniei nr. 2 în re major, op. 43 de J. Sibelius. Simfonia se impune ascultării în primul rând prin naturalețe. În general, este stopat tot ce este plicticos, temele populare sînt subtil conturate, crescendo-urile și pasajele lirice nu se resping, se reunesc într-o puternică frază orchestrală completă, cu efect emoțional incontestabil și punctată de armonii delicate. O creație sublimă interpretată divin. Cam așa se desfășoară momentele de fericire extremă. Festivalul continuă. Be there!

Foto; Catalina Filip, Andrada Pavel


2974 de afisari



cele mai faimoase orchestre simfonice
ploiesteanu [utilizator], Duminică, 12 septembrie 2021, 11:09
+3/3
ale lumii, la București. Multă muzică actuală de secol XX și XXI.
Doamne,
Leul in iarna [utilizator], Duminică, 12 septembrie 2021, 13:10
+1/1
și pe Enescu îl dați cu capul de pereți pentru că nu s-a înscris în partidul AUR? Cum puteți să afirmați enormitatea asta?
inca 1 comentariu comenteaza